Săptămâna filmului maghiar

Cinematografia maghiară are un bun renume în România. Acest renume datează din anii în care cei care au realizat filmele Săptămânii maghiare de acum, abia se năşteau. Erau filmele unui Jancsó Miklós, Fábry Zoltán, Mészáros Marta, Bacsó Péter. Filme realizate în anii când era deosebit de greu să creezi pelicule care să prezinte cinstit, la obiect realităţile acelor timpuri, care să străbată prin filtrele cenzurii şi să dejoace propaganda care li se cerea. Am putea spune chiar că acele filme erau tocmai în contra propagandei care li se cerea. Erau vremuri în care pentru a face film trebuia să ai şi un anumit curaj civic. Se întâmpla la fel în cinematografiile din Polonia, Cehoslovacia pe atunci şi Ungaria, unde filmul nu a devenit o industrie profitabilă de genul celei din Hollywood, dar unde s-au creat adevărate şcoli naţionale.
Azi nu mai este nevoie de un asemenea curaj, dar este nevoie în continuare de curaj pentru a înfrunta ameninţarea filmului comercial, al filmului bine făcut de tip american, care ne inundă azi ecranele cinematografelor sau ale televizoarelor. Ne punem întrebarea, cu îndreptăţită strângere de inimă, dacă în Europa Centrală şi de Est mai există un cinematograf marcat de specificul locului în care se naşte şi de problematica ei specifică? Dacă mai există o asemenea problematică, ori suntem sau vom fi înghiţiţi de marea globalizare prezentă şi în cinematografie?
Cred, că Europa trebuie să rămână o Europă a diversităţii, chiar dacă şi ea se confruntă cu provocarea unui alt fel de internaţionalism, ce crede că are reţete universal valabile pentru întregul glob pământesc. Şi trebuie să rămână o Europă a dialogului între culturi, al unui dialog mai necesar ca oricând, fiindcă dacă în trecut am avut de înfruntat dictatura ideologiei, azi suntem provocaţi - şi cinematografia nu face excepţie de la asta - de alte ameninţări. Paradoxul situaţiei noastre este că ne-am dorit această schimbare. Cu atât mai mult avem obligaţia de a ne regăsi atât spiritualitatea proprie, cât şi reprezentarea artistică a acesteia.
Vom avea şansa de a viziona timp de şase zile filme ale unor creatori tineri sau relativ tineri. Printre ei o mulţime de realizatori care vin din alte domenii, care mai sunt şi pictori, documetarişti, specialişti în filme de reclamă, operatori, scenarişti, oameni care s-au afirmat în mass media. Marea lor majoritate se află la primul lor film de lung metraj sau artistic. Toate sunt filme apreciate la confruntări internaţionale de mare prestigiu. Să fie oare un semnal, dat de o generaţie tânără, că zilele de glorie ale filmului maghiar nu au apus, chiar dacă aceste filme nu mai sunt (aproape deloc) cunoscute în imediata vecinătate.
Săptămâna Filmului Maghiar la Bucureşti, aflată la cea de a doua ediţie, vine în a umple tocmai acest vid al cunoaşterii. Nu va fi uşor! Ruptura dintre cinematografia vecină şi publicul din România este mult prea adâncă. Dar, se spune că speranţa moare ultima. Aşa ca să ne păstrăm speranţa şi să facem tot ce ne stă în putinţă ca ea să nu moară.