O să-ncep c-o
poveste. Care s-ar putea să devină replică directă pe parcurs, sau... nu. Însă,
indiferent de ce va deveni (sau nu...), ea este necesară pentru că deocamdată
avem doar niște... margini – moțiunea –iar povestea încearcă
să vă confere... miezul.
Și începe acum aproape 57 de ani, la Târgu Mureș, într-un sfârșit de primăvară... caldă – cel puțin așa atestă datele din arhiva ANMR-ului – când, ca în orice altă zi de primăvară (caldă), pe lume mai venea un copil. Nu știm exact ce fel de ... ursitoare s-au prezentat la eveniment, și nici dacă ele se găseau într-o relație de cordialitate și colaborare susținută, ori dacă nu cumva existau conflicte intestine, sau conflicte de interese între domniile lor, fapt este că și-au făcut treaba: s-au încadrat în profilul jobului și au hotărât destinul acelui copil cu vot în unanimitate, după care s-au felicitat reciproc și s-au deplasat la următorul client. La următorul copil. Iar copilul nostru a deschis ochii pe lume și pe oameni și și-a început călătoria, ca orice cetățean, învățând cu fiecare zi (și cu fiecare noapte) ce înseamnă viața și... capcanele ei...; ce-nseamnă să te-mprietenești cu ea, să te iei în gură cu ea, să stai și să te uiți atent cum... cum curge ea, pur și simplu, întrebându-te dacă rolul tău este unul de combatant activ, sau doar de obervator neutru...
Ani mai târziu, încă întrebându-se una și alta despre viață, copilul (care crescuse între timp, firește!) a ales să meargă la o școală de Teatru și să devină actor, ceea ce – zis și făcut. Numai că nu s-a trezit el bine actor, că imediat s-a pomenit director de teatru. La 24 de ani. Ceva tare neobișnuit la vremea aceea – căci suntem de-abia în 1993 – și unii șușoteau cu o uluire plină de speranță că ”wow, ăsta e cel mai tânăr director din România, ever!”, iar alții bombăneau că ”ce caută un copchil în scaunul de director?!”.
Copchilul, însă, nu s-a lăsat intimidat și s-a luat în serios, rămânând
directorul Teatrului Maghiar din Timișoara preț de 12 ani, vreme în care nu s-a
gândit el foarte des la lucrătura ursitoarelor, că nu prea avea
timp – se adapta și învăța din mers ce-nseamnă să fii managerul unei instituții
importante și să și faci ceva cu instituția aia –
avantajele vârstei, desigur. Entuziasmul, curajul, dorința de schimbare, încrederea, anduranța – toate
astea la 24 de ani... te propulsează direct pe orbită.
Sărim puțin în epica poveștii și mergem în anul de grație 2005, când personajul nostru ajunge la Ministerul Culturii și parcurge câteva trepte ierarhice, de la Director General la Secretar de Stat (în mai multe rânduri – pesemne că tot din pricina acelor ursitoare năbădăioase) și acumulează o experiență tot mai mare și mai... colorată în domeniu, reușind astfel să găsească din ce în ce mai multe răspunsuri la întrebările alea care-l frământau pe el, de când era mic. Dar..., într-o ironie a sorții pe care nimeni n-o poate evita, copilul (de-acuma ditamai omu’!) începe să se confrunte cu alte întrebări. La fel de incomode. La fel de complexe....; poate mult mai parșive...
Ajungem în 2010 și-l găsim la conducerea Societății Române de Radiodifuziune, unde face tot felul de năzbâtii spectaculoase și de unde pleacă, la un moment dat, dar lasă niște rezultate vizibile și relevante după el; apoi se duce în TVR și înființează acolo o structură nouă: Casa de Producție a televiziunii publice și, dacă tot era pus pe treabă, reia producția de teatru și film după mulți ani de pauză, repune Cerbul de Aur pe hartă, organizează tot felul de festivaluri și evenimente – ai zice că nu-i priește liniștea; că-l distruge nervos dacă se oprește și lasă lucrurile pe pauză, sau dacă încetinește un pic ritmul ori își ia mai mult de 5 zile concediu. Cu siguranță (și asta tot de la ursitoare i se trage!), nu poate dormi bine dacă nu vede rezultate. Mai urcă și pe scenă, mai apare și-n filme între timp (la independenți, la stat, unde apucă!) – v-amintiți că el se făcuse actor, da? – ei, și la un moment dat, copilul ăsta; adultul ăsta se prinde de o treabă. Adică îi pică fisa, cum s-ar zice. Și-și dă seama că rostul său este să lase ceva viabil și rezistent în urmă, numai că drumul; calea până la rostul acesta... nu e deloc simplă. Deloc liniară. Nu e o potecă, nu e nici o autostradă; este mai degrabă o rețea în trei direcții: în artă, în administrație și în management – le denumim așa convențional, desigur, fiindcă în realitate lucrurile sunt mult mai nuanțate. Și se mai prinde și de faptul că în... nodurile de intersecție ale acestei rețele stă, în definitiv, singurul răspuns la tooooate întrebările alea care-l căpiau pe el de când deschisese ochii la lume...
Și, cu această înțelegere în... cuget și-n simțiri, acceptă portofoliul ministerial în vara lui 2025. Adică... ”alaltăieri”. Și se pune pe făcut lucruri și acolo – deja ne-am prins cu toții care e modelul...
Conflicte? – da. Numeroase. Ca și până acuma.
Greșeli? – inevitabil. Nimic nou.
Reguli? – cu siguranță; ele sunt ferm necesare.
Stahanovism sau mentalitate comunistoidă? – deloc, merge fix în direcție opusă. N-ar
permite altfel ursitoarele, în primul rând.
Ce caută unguru’ la cultură? – din seria ce caută un copil la
conducerea unui teatru?...
Dispreț și aroganță față de artiști? – nicio șansă. Doar momente mai...
Incandescente, când patima ocupă prim-planul și se lasă lesne confundată cu
insolența.
O jignire pentru cultură? – totul e relativ,
deci știți vorba: depinde cine-ntreabă!; și, apropo de relativitate, Einstein a
zis la un moment dat că "diferența dintre geniu și prostie este că
geniul are limitele sale" și că ”oamenii inteligenți fac
cele mai mari prostii”, dar asta a fost doar o paranteză și nici nu
știu ce mi-a venit cu ea și ce caută în povestea noastră – așadar, ca să
revenim:
Certuri artistice? – oh, da, dar la nivel de breaslă ele sunt
ca niște conflicte domestice; un scandal e o furie, iar o furie nu reprezintă o
convingere. Reprezintă o deversare emoțională.
Concesii făcute? – da, câteva. Necesare.
Compromisuri făcute? – niciodată. (Nu de alta, dar
s-ar enerva foarte rău ursitoarele și... cine știe ce-ar mai
ieși!).
A deranjat? – de nenumărate ori.
A călcat pe bătături? – oho! Și încă o mai face.
Condamnări? – din astea nu; nu e cazul. Dar, pentru că
tot a venit vorba, să risipim o confuzie: în civil nu există condamnare; există
numai în penal, deci...
I-au ieșit toate lucrurile din prima? – nici vorbă. Dar cui îi ies!?
S-ar găsi altcineva să-i ia locul? – oricând. Nimeni nu-i de neînlocuit.
Și-ar asuma altcineva acest
traseu? – întrebare
retorică; puncte de suspensie.
Există o cultură a manipulării? – evident că există. Trăim în ea de câțiva
ani buni, la nivel de planetă. Inclusiv această moțiune face parte din...
(Scuze).
Se află acest ministru în plin travaliu de
”facere”? – da, se
află, dar asta nu înseamnă că nu există ”cap-compas”.
I se poate reproșa faptul că e prea ”dens” și
prea ”la vedere”? – da, fără-ndoială. Încercările, căutările, tatonările de drumuri se fac
cu un preț: cu tensiuni acumulate, cu schelete care cad din dulap, cu gunoi
care zboară de sub preș și cu unele voci care se aud mai tare decât altele. Dar
dacă le dăm lor, acestor voci, câștig de cauză, n-ar trebui oare să ne gândim
și la ce au de pierdut toți ceilalți?!
I se poate reproșa acestui ministru lipsă de
curaj și de asumare a deciziilor? – asta, nu.
Se definește o civilizație prin ceea ce are și
o cultură prin ceea ce este? – neîndoielnic. Dar, dacă tot parafrazăm
această ... triadă filozofică, trebuie adăugat și termenul lipsă: un demnitar,
ca și un artist, de altfel, se definește prin ceea ce face.
Pare că ne confruntăm cu un război infiltrat
în toate cotloanele? – da, așa se pare.
Ar fi o variantă câștigătoare să ne ostilizăm
cu toții? – niciodată.
Este posibil ca această moțiune să treacă? – totul este posibil.
Ar fi acesta un gest înțelept? – aici, vom lăsa ursitoarele să
dea răspunsul... Cum știu ele mai bine.
