12 sept. 2012

pacta sunt servanda!

Prin Ordonanta Guvernului nr. 13 din 23 august 2012, cu privire la rectificarea bugetului de stat pe anul in curs, Radioul Public a primit finantarea necesara si suficienta pentru serviciile de radiocomunicatii pentru acest exercitiu financiar.

"... gestul domnului Demeter nu a ramas fara ecou..."
Ovidiu MICULESCU
PDG Radio Romania





6 sept. 2012

évfordulók, határkövek... 2012-1987=25; 2012-1992=20 aniversări, pietre de hotar...


A FEKETE HERCEG
(Le Duc maure)

Éppen ma 20 esztendeje annak, hogy a frissen diplomázott Demeter András 1992. szeptember 7-én, Marosvásárhelyen vonatra szállt, elutazott Temesvárra, leszerződött a Csiky Gergely Színházhoz, és elkezdte legelső színházi évadját mint hivatásos színművész…
Egy évvel korábban, franciaországi tanulmányútja során, még főiskolásként, meglátogatta az idén 155 éve elhunyt Alfred de Musset (1810-1857) sírját is a párizsi Père Lachaise temetőben. A nagyromantikus drámaíró, aki a kiábrándult, eszményeit vesztett nemzedék világnézetét, „a század betegségét” saját zaklatott lelkében hordozta, főként a költőnél jó pár évvel idősebb Georges Sand-nal folytatott viharos szerelmének történetével; illetve e szenvedélyes viszony egyik gyümölcsével, 24 éves korában írt hosszú és szövevényes Lorenzacciójával vonult be az irodalomtörténetbe. Musset a dráma bemutatóját nem érhette meg. Önvallomását, amelyet ugyanúgy végletes meghasonlottság és érzelmi idealizmus, vad szeretetvágy és cinizmus tragikus kettőssége jellemez, mint szerzőjének személyiségét, csupán halála után majd negyven évvel, 1896-ban vitte színre a világhíres tragika, Sarah Bernhardt. A francia színháztörténet egyik legemblematikusabb előadásának címszereplője azonban Gérard Philipe volt: az ő neve fémjelezte azt a 60 évvel ezelőtti produkciót, amelyet az  Avignoni Fesztivál keretében Jean Vilar rendezett. A Musset sírjánál tisztelgő színészjelölt 1991-ben aligha gondolhatta, hogy 20 év múlva, amikor Bukarestben Franciaország Művészeti és Irodalmi Érdemrendjének Tiszti fokozatával tüntetik majd ki, róla szóló laudációjában a francia nagykövet összehasonlításképpen az 1952-es Lorenzaccio-ra fog hivatkozni.
De az a 22 éves ösztöndíjas magyar diák nem csupán arról nem álmodhatott Párizsban, hogy mi lesz vele két évtized múltán, valójában azt sem sejtette, hogy mit tesz két év múlva… Hogyan is juthatott volna eszébe akkor Demeter Andrásnak, hogy végzett színészként, önszántából éppen a legszórványabb szórványvidékre, a megszüntetés veszélyével küszködő temesvári magyar színházhoz fog szerződni; és ő lesz az, akit, egy évvel az után, hogy első hivatásos évadját befejezte, 24 évesen, mint a mindenkori európai színházművészet legfiatalabb állami menedzserigazgatóját – Romániában pályázat útján először  - kineveznek a Csiky Gergely Színház élére! Tetejébe képes lesz a haldokló nemzetiségi teátrumból – a multikulturalitást előnyére fordítva – ragyogó fiatal társulattal rendelkező, nemzetközi hírű színházi műhelyt kreálni. S ennek a csodába illő változásnak egyik mérföldköve éppen a Lorenzaccio országos premiere 1998-ban. Igaz, hogy 17 hónapba és sok áldozatba kerül, mire bemutathatják a bánsági magyar állandó társulat megalapításának jubileumán. Ám a 45 éves temesvári teátrum történetének legnagyobb vállalkozása egyúttal az 1989 utáni budapesti színházi élet addigi leghangosabb sikerű határon túli magyar nagyszínpadi vendégjátéka is. Annak ellenére, hogy az alaposan elhúzódó próbafolyamat miatt, a színház 29 éves direktora a jól előkészített magyarországi turné utolsó felvonását már az ECUMEST kultúrmenedzser szakos hallgatójaként, Dijonból kénytelen levezényelni. (Persze, remek munkatársi gárdával nem nehéz.) A produkciónak több külföldi fesztivál-részvétel mellett, Bukarestben is igen pozitív a fogadtatása.
A Lorenzaccio c. tragédia 1537-ben játszódik. A történelmi tények alapján Michelangelo már elhagyta imádott Firenzéjét, a köztársaságiak rettegnek. A város ura ugyanis az ifjú, vérengző „fattyú”, Alessandro di Medici. Hivatalosan Lorenzo di Medici egy nápolyi arab rabszolganőtől született szerelemgyereke, valójában talán a későbbi VII. Klementin pápa természetes fia. Mindenesetre Firenze hercege a korabeli ábrázolások szerint mór édesanyjának sötét bőrszínét örökölte. 26 évet élt, nála két évvel fiatalabb kegyenc rokona, Lorenzo di Medici - akit a nép csak „Lorenzaccio”-nak csúfolt – otthonában, vagy saját kezűleg, vagy egy bérgyilkos segítségével meggyilkolta. A merénylet nem hozott változást a politikai életbe…
A Victor Ioan Frunză – Adriana Grand művész-páros nevével fémjelzett, látványban, örökérvényű metaforákban, mindenekelőtt pedig dekadens szenvedélyben tobzódó látomás grandiózus pompateremtése, a színpadi manierizmus dekorativitása, a felfokozott teatralitás, továbbá a kiszólások, elemelések, az (ön)ironikus színpadi elemek a Musset-darab nyomán a reményvesztett nyolcvankilences nemzedék, vagyis a romániai fiatalság jó részének kiábrándulását közvetítette, éppen „a decemberi forradalom bölcsőjeként” számon tartott Temesváron. A címszereppel egyenrangú „Le Duc” halálosan szép, már-már „ördögi hajas baba”. Álarcok, pazar jelmezek és túlzóan artisztikus „idegenség” jellemzi még a beszédmodorát is. A nép szemében a gyűlölt diktátor féktelenül orgiázó zsarnok, aki minden hagyományt és asszonyt meggyaláz. A gátlástalanság szélsőségesen túlzó megtestesüléseként sajátos játékstílusban „hörgi végig” a sorsát. Azonban Demeter András „Alessandro de Medici”-je nem csupán a „született Rossz” önmaga végzetét magában hordozó romantikus szerepmagatartását demonstrálta. A színész hangváltásokkal, váratlan gesztusokkal, egy-egy tekintettel felvillantotta az elkényeztetett, tobzódó aranyifjú rejtett, fájóan emberi vonásait is. Valós érzelmeit, kiábrándultságát, „hamleti” provokációinak gyökerét, valamint  őszinte szeretetét a morálisan ingatag „fűzfapoéta” címszereplő iránt. S András megszemélyesítésében, a fekete herceg gyermeki naivitással bízik meg szőke, lányosan gyámoltalannak gondolt, igazából mérhetetlenül jellemtelen „barátjában”, aki hiúságból, irigységből tudatosan, cinikus módon vezeti őt félre, hogy végül a fekete Alessandro, mint „fehér démon” váljék a végzetesen amorális Lorenzaccio valódi áldozatává.

Kétségkívül, Demeter András színművészi karrierjének és menedzserigazgatói pályafutásának egyaránt egyik fordulópontja Alessandro de Medici megformálása és a temesvári Lorenzaccio előadás felvállalása minden kockázatával együtt. Tavaly ennek jelentőségére utalt a francia nagykövet is az őszinte megbecsülésről tanúbizonyságot tévő kitüntetés átadásakor.

(Részlet egy készülő könyvből)

Darvay Nagy Adrienne


DUCELE NEGRU
(Le Duc Maure)

Astăzi se împlinesc 20 de ani de când proaspăt licenţiatul András Demeter se urcă în tren la Târgu Mureş pentru a merge la Timişoara unde se angajează la Teatrul Csiky Gergely şi  începe prima sa stagiune teatrală ca actor profesionist..

Cu un an înainte, în timpul călătoriei de studii în Franţa, încă student fiind, vizitează la Père Lachaise la Paris mormântul lui Alfred de Musset (1810 - 1857), decedat în urmă cu 155 de ani. Marele dramaturg romantic, ce purta în sufletul său tulburat acel "mal du siècle", adică viziunea unei generaţii deziluzionate şi văduvite de idealuri, şi-a făcut intrarea în istoria literaturii în mod special prin povestea iubirii sale furtunoase cu mult mai vârstnica George Sand, respectiv cu unul din fructele acestei relaţii pasionale şi anume lungul şi întortocheatul Lorenzaccio, pe care l-a scris la 24 de ani. Musset nu a mai apucat premiera dramei. Confesiunea sinelui său, caracterizată - la fel ca şi autorul ei - de sfâşierea tragică între nevroza extremă şi idealism afectiv, între nevoia sălbatică de iubire şi cinism, a fost adusă pe scenă doar patruzeci de ani după moartea sa, în 1896, de către renumita tragediană Sarah Bernhardt. Dar actorul principal al uneia din cele mai emblematice reprezentaţii din istoria teatrului francez a fost Gérard Philipe: numele său marchează producţia regizată în urmă cu 60 de ani  de Jean Vilar în cadrul Festivalului de la Avignon. Viitorul actor ce îşi prezenta omagiul în faţa mormântului lui Musset în 1991 greu şi-ar fi putut imagina că peste 20 de ani, când i se va conferi la Bucureşti gradul de ofiţer al Ordinului Francez al Artelor şi Literelor, ambasadorul francez în textul său de laudatio se va referi, prin comparaţie, la acel Lorenzaccio din 1952.

Dar tânărul student bursier maghiar nu  ar fi putut nici măcar să viseze ce se va întâmpla cu el peste două decenii, şi nici chiar să bănuiască ce va face peste doi ani...Cum i-ar fi putut trece prin minte lui Demeter András că, în calitate de actor licenţiat,  se va angaja de bunăvoie la teatrul maghiar din Timişoara, aflat în pragul desfiinţării, în cea mai împrăştiată diaspora; că, la un an după încheierea primei stagiuni profesionale, el va fi  numit în fruntea Teatrului Csiky Gergely, la numai 24 de ani, devenind astfel cel mai tânăr director de teatru de stat din Europa tuturor timpurilor - în baza unui concurs, organizat  pentru prima dată în România pentru un astfel de post! În plus, el va fi în stare să facă din muribundul teatru minoritar - transformând multiculturalitatea în avantaj - un atelier teatral cu renume peste hotare, cu o trupă tânără si talentată. Una din pietrele de hotar ale acestei schimbări de ordinul minunilor este chiar premiera naţională din 1998 a piesei Lorenzaccio. E drept, a fost un efort de 17 luni şi a fost nevoie de multe sacrificii pentru a putea prezenta acest spectacol la jubileul înfiinţării companiei teatrale permanente a maghiarilor din Banat. 
 Dar cea mai mare provocare din istoria teatrului timişorean, ce tocmai împlinise 45 de ani, a fost în acelaşi timp şi spectacolul cu cel mai răsunător succes dintre toate  spectacolele maghiare de scena mare din afara graniţelor Ungariei, invitate la Budapesta după 1989 până în acel moment (pe scena budapestană). 
Şi aceasta  în ciuda faptului că - datorită prelungirii repetiţiilor - directorul de teatru de 29 de ani e nevoit  să dirijeze de la Dijon - în calitate de student în mangement cultural ECUMEST -  ultimul act al  turneului  în Ungaria,  bine pregătit de altfel. 

(Desigur, cu o echipă bună de colaboratori, nu a fost greu). Producţia are ecouri deosebit de pozitive atât la diverse festivaluri din străinătate, cât şi la Bucureşti.

Tragedia Lorenzaccio se petrece în 1537. Conform datelor istorice, Michelangelo părăsise deja multiubita Florenţă, iar republicanii erau îngroziţi. Asta pentru că stăpânul oraşului este tânărul şi sângerosul "bastard" Alessandro de Medici. Oficial, el este copilul din dragoste al lui Lorenzo de Medici şi al unei sclave arabe din Napoli, în realitate se pare că este copilul natural al viitorului papă Clement al VII-lea. În orice caz, ducele Florenţei, aşa cum apare el în reprezentările epocii, a moştenit pielea întunecată a mamei sale. A trăit 26 de ani, fiind omorât în propria casă de către ruda sa favorită, mai tânără cu doi ani, Lorenzo de Medici, pe care poporul îl poreclise "Lorenzaccio", sau de către un ucigaş plătit de către acesta. Atentatul nu a adus schimbări în viaţa politică...
Crearea unei viziuni măreţe a strălucitorului, saturată de spectaculos şi metafore eterne, dar mai ales de pasiune decadentă, marcată de numele perechii de artişti Victor Ioan Frunză - Adriana Grand, decorativismul manierismului scenic, teatralitatea exacerbată, aluziile  şi trimiterile, elementele scenice (auto)ironice transmiteau - pe urmele piesei lui Musset - dezamăgirea generaţiei '89, adică o bună parte a tineretului român, şi asta  chiar în  Timişoara, oraş considerat a  fi "leagănul revoluţiei din decembrie"."Le Duc'' este pe picior de egalitate cu rolul titular, fiind de o frumuseţe mortală, aproape o "păpuşă diavolească". Măştile, costumaţia opulentă şi o "stranietate" artistică îi caracterizează până şi modul de a vorbi. În ochii mulţimii urâtul dictator este un tiran orgiac, care terfeleşte orice tradiţie şi orice femeie. Îşi trăieşte  "până la ultima suflare" destinul ca o întrupare exacerbată a depravării. "Alessandro de Medici " al lui András Demeter demonstrează nu numai interpretarea scenică romantică a  "Răului înnăscut", care îşi poartă în sinea sa destinul. Actorul, prin schimbări de ton, prin gesturi neaşteptate, prin câte o privire, aruncă o lumină fulgurantă şi asupra trăsăturilor ascunse,  dureros de umane ale răsfăţatului şi chefliului  fante. 
Asupra trăirilor sale autentice, a dezamăgirii, asupra rădăcinilor provocărilor "hamletiene", precum şi a iubirii sale sincere faţă de stihuitorul din rolul titular. În interpretarea lui András, prinţul negru  se încrede cu naivitate copilărească în "prietenul" blond, pe care îl crede  de o neajutorare feciorelnică, dar care  în realitate este de o lipsă de caracter fără limite, şi care, din vanitate şi invidie, în mod conştient şi cinic îl induce în eroare, astfel încât negrul Alessandro va ajunge adevărata victimă, ca "demon alb", a unui Lorenzaccio tragic de amoral.
Fără îndoială, una din pietrele de hotar atât ale carierei artistice a lui András Demeter cât şi ale  performanţei sale manageriale o reprezintă întruchiparea rolului Alessandro de Medici şi asumarea spectacolului timişorean Lorenzaccio cu toate riscurile sale. Anul trecut ambasadorul francez făcea referire la importanţa acestui fapt cu ocazia înmânării distincţiei ce face dovada unei aprecieri sincere.

(fragment dintr-un volum în pregătire)
                                                                                                                               Adrienne Darvay Nagy

27 aug. 2012

povestea unei fotografii de grup


 

Conferirea însemnelor de ofiţer al Artelor şi Literelor mai multor personalităţi din România (18 octombrie 2011)

Doamnelor şi domnilor,
Dragi prieteni,
 
Mi se întâmplă frecvent în această perioadă să mă gândesc la locul Franţei în România. Nu sunt surd: aud reproşurile celor care consideră că nu tratăm România cu echitate, că nu suntem fideli tradiţiei noastre de prietenie, că cedăm populismului, chiar şi unei forme de xenofobie.

Şi pentru a vă spune totul, acest lucru mă îndurerează şi mă şochează. Nu găsesc aceste reproşuri justificate, le găsesc excesive şi neinspirate.
Atunci când mă uit la parcursul celor trei personalităţi pe care Franţa le va distinge în această seară, nu văd români discriminaţi, maltrataţi sau desconsinderaţi. Dimpotrivă, văd prieteni ai Franţei, personalităţi care vorbesc o franceză remarcabilă, care, în viaţa lor profesională şi personală, caută întotdeauna să construască punţi între Franţa şi România, care au călătorit mult, în Franţa şi în Lume, oameni de cultură şi de litere, care, tocmai datorită culturii lor profunde, nu cad în păcatele un pic uşoare ale epocii noastre, acelea de a-i pune în opoziţie pe unii împotriva altora, ţările mici şi ţările mari, Franţa şi România.

Avem, într-adevăr, nevoie, aşa cum am făcut-o întotdeauna, să ne întărim reciproc, să înfruntăm împreună încercările crizei, noi francezii şi voi românii, într-o Europă care traversează unul din momentele cele mai dificile din istoria sa. Şi sunt personalităţile precum dvs, care vor face să progreseze istoria noastră comună.

Iertaţi-mi aceste cuvinte introductive la ceremonia de astăzi, care-mi va permite să  disting cu unul din cele mai rare şi mai prestigioase ordine naţionale trei oameni de cultură, care sunt prieteni ai Franţei. Cuvintele mele vin din inimă, căci această ceremonie celebrează şi prietenia.
/…/


Andras DEMETER,
Director general al Radio Romania

In persoana Dumneavoastra, Draga Andras, voi onora un europen angajat, un om de cultura, un artist de talent, si un înalt responsabil cultural.


Parcursul Dumneavoastra este exceptional în România, si nu va voi ascunde faptul ca, aunci când am aflat de numirea Dumneavoastra la sefia Radiodifuziunii nationale române, aceasta institutie care este atât de draga românilor precum este si BBC-ul pentru englezi, am fost încântat.

Dupa ce ati obtinut licenta în « Arta actorului de teatru, film si televiziune » la Universitatea de Arta Dramatica din Târgu Mures, va începeti cariera de actor si de consilier artistic la teatrul « Csiky Gergely » din Timisoara. Deveniti la 24 de ani directorul unui teatru care devine rapid o institutie culturala de prim rang. 


Foarte rapid, pasiunea Dumneavoastra pentru teatru si simtul de organizare va îndeamna sa fondati Festivalul International al teatrului stradal « sarbatorile Saltimbancilor » pe care îl animati între anii 1996 si 2002. Incepând cu 1998 deveniti membru al prestigiosului senat al UNITER, asociatie a oamenilor de teatru atât de activa aici, în România.

Incepând cu anul 2005, cariera Dumneavoastra ia o cotitura noua deoarece, ramânând apropiat de teatru deveniti director pentru « Creatia contemporana si diversitatea culturala » la Ministerul Culturii si Cultelor. Veti ocupa acest post influent timp de doi ani, înainte de a deveni secretar de Stat în acelasi minister si apoi consilier al ministrului.

Sunteti o persoana deosebita, caci ati stiut sa îmbinati angajamentul politic –sunteti unul dintre fondatorii UDMR- cu activitatea artistica si managementul cultural.

Sunteti un veritabil european, un profesionist adevarat al culturii –ati primit dealtfel un master european de management cultural « Ecumest » al Scolii Superioare de Comert din Dijon în 1999. Cunoasteti mai multe limbi straine, dintre care, bine-înteles limba franceza. V-ati implicat în organizatii de cultura, ca de pilda fundatia culturala SalTimBanc sau comisia Internationala a Teatrului francofon. 

Ati avut roluri în cinema, si în teatru bine-înteles : mi s-a spus ca ati fost un superb « Lorenzaccio » înscriindu-va în linia lui Gérard Philippe, si ati stiut sa dati valoare versurilor lui Shakespeare atât în româna, în ungara cât si în germana. Dar ati explorat si lumea operetei, ceea ce arata desigur bogatia talentelor Dumneavoastra.

Oare aceasta dragoste pentru “vocea umana” avea sa va consacre radio-ului? Din anul 2010 conduceti radio-ul public, Radio Romana care este unul dintre mijloacele media cele mai apreciate si mai respectate de publicul român. Sub presedintia Dumneavoastra, radio-ul a stiut sa joace un rol major în dezvoltarea sociala si culturala a României de astazi. Stiu ca aveti proiecte mari pentru radio-ul pe care îl conduceti, si va vois ta alaturi pentru a le aduce la îndeplinire, daca pot sa va ajut.


Andras DEMETER

Pentru toate aceste motive, în virtutea puterilor care îmi sunt conferite,
VA INMANEZ INSEMNELE DE OFITER AL ARTELOR SI LITERELOR.


Remise des insignes d'officier des Arts et des Lettres à plusieurs personnalités roumaines (18 octobre 2011)
Mesdames et Messieurs,
Chers Amis,

Il m'arrive souvent, en ce moment, de réfléchir sur la place de la France en Roumanie. Je ne suis pas sourd : j'entends les reproches de ceux qui trouvent que nous ne traitons pas la Roumanie avec équité, que nous ne sommes pas fidèles à notre tradition d'amitié, que nous cédons au populisme, voire même à une forme de xénophobie.

Et pour tout vous dire, cela me peine et me choque. Je ne trouve pas ces reproches justifiés, je les trouve excessifs et mal inspirés.

Lorsque je vois le parcours des trois personnalités que la France va distinguer ce soir, je ne vois pas des Roumains discriminés, mal traités et mal considérés. Je vois au contraire des amis de la France, des personnalités qui parlent un français remarquable, qui, dans leur vie de travail comme dans leur vie personnelle, cherchent toujours à tracer des routes entre la France et la Roumanie, qui ont beaucoup voyagé, en France et dans le Monde, des hommes de culture et de lettres qui, en raison de leur profonde culture justement, ne tombent pas dans les travers un peu faciles de notre époque, qui consistent à opposer les uns aux autres, les petits pays aux grands pays, la France à la Roumanie.

Nous avons en effet besoin, comme nous l'avons toujours fait, de nous fortifier mutuellement, d'affronter ensemble les épreuves de la crise, nous Français et vous Roumains, dans une Europe qui traverse l'un des moments les plus difficiles de son histoire. Et ce sont des personnalités comme vous qui font avancer notre histoire commune.

Pardonnez moi ces mots d'introduction à la cérémonie d'aujourd'hui, qui va me permettre de distinguer d'un des plus rares et plus prestigieux ordres nationaux trois hommes de culture, qui sont des amis de la France. Mes mots viennent du cœur, car cette cérémonie célèbre aussi l'amitié.
/…/

Andras DEMETER,

Directeur général de Radio Romanania

En vous, Cher Andras, je vais honorer un Européen engagé, un homme de culture, un artiste de talent, et un haut responsable culturel.

Votre parcours est exceptionnel en Roumanie, et je ne vous cacherai pas que, lorsque j'ai appris votre nomination à la tête de la Radio nationale roumaine, cette institution aussi chère au cœur des Roumains que la BBC au cœur des Anglais, j'en ai été ravi.

Après avoir obtenu votre licence d’ « Art de l’acteur de théâtre, de film et de télévision » à l’Université d’Art Dramatique de Târgu Mures, vous commencez votre carrière d’acteur et de conseiller artistique au théâtre « Csiky Gergely » (tchiki guergueï) de Timisoara. Vous devenez à 24 ans directeur d’un théâtre qui devient rapidement une institution culturelle de premier plan.

Très vite, votre passion pour le théâtre et votre sens de l’organisation vous poussent à fonder le Festival International du théâtre de rue « Les Fêtes des Saltimbanques » que vous animerez de 1996 à 2002. Vous devenez à partir de 1998 membre du prestigieux sénat de l’UNITER, l’association des gens de théâtre si active ici en Roumanie.

A partir de 2005, votre carrière prend un tournant nouveau puisque, tout en restant proche du théâtre vous devenez directeur pour la « Création contemporaine et la diversité culturelle » au Ministère de la Culture et des Cultes. Vous occuperez ce poste influent pendant deux ans, avant de devenir secrétaire d’Etat dans ce même ministère puis conseiller du ministre.

Vous êtes une personne rare, car vous avez su combiner à la fois engagement politique – vous êtes un des fondateurs de l’UDMR- , activité d’artiste et management culturel.

Vous êtes un vrai européen, un réel professionnel de la culture – vous avez d’ailleurs reçu un mastère européen de management culturel « Ecumest » de l’Ecole Supérieure de Commerce de Dijon en 1999. Vous maîtrisez plusieurs langues, dont bien entendu le français. Vous vous êtes impliqué dans les organisations de la culture, comme la fondation culturelle SaltImBanc ou la commission Internationale du Théâtre francophone.

Vous avez joué au cinéma, au théâtre bien sûr : vous avez été un superbe « Lorenzaccio » dans la grande ligne de Gérard Philippe m’a-t-on dit, et vous avez su magnifier les vers de Shakespeare aussi bien en roumain, en hongrois qu’en allemand. Mais vous avez aussi exploré le monde de l’opérette, ce qui montre bien l'étendue de vos talents.

Est-ce cet amour pour “la voix humaine” qui vous destinait à la radio? Toujours est-il que depuis 2010 vous dirigez la radio publique, Radio Romana qui est l’un des médias les plus appréciés et les plus respectés par le public roumain. Sous votre présidence, la radio a su jouer un rôle majeur dans le développement social et culturel de la Roumanie d’aujourd’hui. Je sais que vous avez de grands projets pour votre radio, et vous me trouverez à vos côtés pour les réaliser, si je peux vous y aider.

Andras DEMETER

Pour toutes ces raisons, au nom du Ministre de la Culture de la République française et en vertu des pouvoirs qui me sont conférés,
JE VOUS FAIS OFFICIER DES ARTS ET DES LETTRES.


5 iun. 2012

VISSZATÉRÉS – RETRACE (2011)

*Elek Judit filmje a TIFF-en (2012 június 6-7.)

Teleszkay Sándor - DEMETER ANDRÁS

(Visszatérés)
Regizor: Judit Elek
Tara: Ungaria, România, Suedia
An: 2011
Cast: Kathleen Gati, Andras Demeter.

Festivaluri: Moscova 2011
06 iunie
14:30  Cinema Arta | Ziua Maghiara

07 iunie
20:15  Odeon Cineplex - 6 | Ziua Maghiara

Synopsis:
Kathleen călătoreşte în România lui Ceauşescu pentru prima oară după ce a căutat adăpost în Irlanda, în încercarea ei de a supravieţui Holocaustului. Amintirile traumatizante şi o situaţie nefericită cu soţul ei o vor aduce pe marginea prăpastiei.

"Az út vége egy kis erdei házikóba vezet, ahol egykor a kis Katicát bújtatta játszópajtása, Teleszkay Sándor. Sorsuk újra találkozik itt, de míg a férfi meghalni tér vissza ide, a nő azért, hogy végre élni kezdjen. Igazi feloldást nem kapunk, csak a madáchi üzenetet, meg kell próbálnunk élni, túlélni. Kathleen Gati oly törékeny szerepében, mint egy sérülten vergődő kismadár. /…/ Kiragyog még a gyermekkori pajtását alakító Demeter András alakítása."
(Bálint Orsolya- VASÁRNAPI HIREK, 2011. február 20.)
"A erdőkerülőt alakító erdélyi színész, Demeter András játéka kiemelkedő a természetet értő és annak a nyelvét beszélő hősében. Lázadását az elnyomó rendszer ellen és tragikus döntését is mélyen a természet törvényei diktálják."
(Kiss Lilla – CSEPPEL.HU, 2011, február 21.)

"A feszengő színészekből mégis kiemelkedik a Sándort alakító Demeter András játéka, aki többször életet tudott adni poros és sokszor irodalmi ízű monológjainak."
(Ritter GyörgyFILMTETT, 2011.02.21.)

"Demeter Andrásnál a mélabú finom játéka csodálható meg, amely a legvidámabb jeleneteket is áthatja, és amely élete értelmetlenségének tudatosításában éri el a csúcspontját: «Nem is tudom, miért nem akasztottam fel magam eddig". Míg Kathleen Gatinál a színészi játék valamiképpen «keleti » ihletésû, azt fejezi ki, hogy a szenvedés gazdagabbá, mélyebbé tesz bennünket, Demeter András olyan szereplõt épít fel, aki azonnal megragadja a nézõt: az erdész, aki nyers egyszerûségében a világ minden szomorú bölcsességét kifejezi, a kommunizmusban az abszurd léthelyzetnek és az értékek felborulásának jelképévé válik, megõrizve ugyanakkor teljes belsõ szabadságát.”

"La Demeter András putem admira un subtil joc al melancoliei care răzbate chiar şi în cele mai vesele scene şi care culminează în conştientizarea nonsensului vieţii sale „Nici nu ştiu de ce nu m-am spânzurat până acum". Dacă la Kathleen Gati jocul actoricesc se construieşte într-un fel pe atitudinea „estică”, un fel de a spune că suferinţa ne-a făcut mai complecşi, mai profunzi, Demeter András creează un personaj care câştigă la fel de uşor empatia spectatorului : pădurarul care în simplitatea lui frustă exprimă toată înţelepciunea tristă a lumii devine un simbol al absurdului şi a inversărilor valorilor în comunism, rămânând în acelaşi timp la fel de autentic.»
Dan Santa : Retrace – Visszateres
sau
Înmormântarea unei iubiri nenăscute

Openly bitter about the prospects of serving a man like Ceauşescu, a brutally oppressive dictator, Sándor (András Demeter) and his wife argue about bearing children, as Sándor refuses to bring a child into the world “for them,” a reference to the cruel, iron fisted dictatorship of the current leaders of Romania.  A horrible family tragedy occurs on the arrival of Ceauşescu’s visit, but one Sándor refuses to share with the world, maintaining his privacy throughout even as his name becomes fodder for the rumor mill, named a prominent suspect in a recently unsolved crime.
(Robert Kennedy

* az összeállítás szerzője - autorul colajului:
DARVAY NAGY Adrienne 

21 mar. 2012

TÍZÉVES EMLÉKEK A TRAGÉDIÁRÓL / AMINTIRI DE UN DECENIU DESPRE TRAGEDIE

„Demeter András István egy évtizeddel ezelőtt fiatal színészként szerződött Temesvárra. Egy évre rá megnyerte a Csiky Gergely Színház igazgatói tisztségéért kiírt pályázatot. Akkoriban ő volt Románia legfiatalabb színidirektora. Demeter András István eredményes színházigazgató, Demeter András, a színész pedig március 15-én a budapesti Nemzeti Színház avató előadásán lép fel, Madách Imre: Az ember tragédiája több szerepében.”
(Pataki Zoltán: Tíz év a temesvári világot jelentő deszkákon. Romániai Magyar Szó 2002. márc. 5-6.)


« András István Demeter s-a angajat în urmă cu un deceniu in Timişoara ca tânăr actor.Un an mai târziu câştiga concursul organizat pentru ocuparea postului de director al Teatrului Csiky Gergely. Pe vremea aceea el era cel mai tânăr director de teatru din România. András István Demeter este un director de teatru de succes, iar actorul Demeter András va evolua pe 15 martie la reprezentaţia inaugurală a Teatrului Naţional din Budapesta, în mai multe roluri din Tragedia omului de Madach »
(Zoltán Pataki : Zece ani pe scândurile timişorene care au reprezentat o lume. Romániai Magyar Szó, 2002, martie 5-6)

2002. március idusán éppen tíz esztendeje annak, hogy Madách Imre Az ember tragédiája című monumentális drámai költeményével felavatták az új budapesti Nemzeti Színházat. Az előadást Szikora János rendezte, Ádámot Szarvas József, Évát Papp Vera, Lucifert pedig a jelenlegi igazgató, Alföldi Róbert játszotta. A többi szerepet az ország határain inneni és túli magyar nyelvű színházak meghívott művészeire osztották. Az okát Szikora János részletesen kifejtette azon a sajtótájékoztatón, amelyet Madách, a mai Szlovákiában található, egykori otthonában tartottak:

„Miért jöttünk Alsósztregovára? Sokfelől jöttünk, Budapestről és Beregszászról, Kecskemétről és Komáromból, Temesvárról, Békéscsabáról, Marosvásárhelyről. Sokfélék vagyunk. Különféle színházi korszakok színészei lépnek most önök elé. Sokféle színházból jöttek, sokféle iskolán, különböző színházi stílusokon nevelkedtek. Mit keresnek most együtt? Azt tanítja a színházi tapasztalat, jó szereposztás fél siker. A Tragédia szereposztását ennél egy kicsivel több ambíció mozgatta. Nemcsak a sikert keresi, hanem reprezentálni szeretné a sokarcú, sokszínű, sok műfajú magyar színészet gazdagságát. Egyben az az óhaj is megtestesül benne, bár soha ne lehetne minket, sokfélének született művészeket ideológiákkal egyformára gyűrni vagy elválasztani egymástól.”
(Havas-Kaiser-Veress: KIHÍVÁS – LÁTOMÁS, Alexandra Kiadó, Budapest 2002. 12-13.)

La idele lui martie 2012 se împlinesc zece ani de la inaugurarea Teatrului Naţional din Budapesta prin monumentalul poem dramatic al lui Imre Madách Tragedia omului. Spectacolul a fost regizat de către János Szikora, rolul lui Adam fiind interpretat de József Szarvas, Eva era Vera Papp, iar Lucifer era actualul director al teatrului, Róbert Alföldi. Celelalte roluri au fost distribuite unor artişti invitaţi de la teatrele de limba maghiară dinăuntrul şi dinafara hotarelor Ungariei. Motivul acestei alegeri a fost detaliat de către János Szikora în cadrul conferinţei de presă organizate la casa lui Madách, aflată azi pe teritoriul Slovaciei :

« De ce am venit la Dolná Strehová? Am venit din multe părţi, de la Budapesta şi Berehove, de la Kecskemet şi Komárno, Timişoara, Bekescsaba , Târgu-Mureş. Suntem diverşi. În faţa dumneavoastră se află acum actori ce reprezintă epoci teatrale diferite. Vin din teatre diferite, au fost formaţi în şcoli felurite, în stiluri dramatice diverse. Ce treabă au ei toţi împreună acum? Experienţa teatrală ne învaţă că o bună distribuţie însemnă un succes pe jumătate asigurat. Distribuţia pentru Tragedia omului a fost inspirată de o ambiţie mai mare. Ea ar dori să obţină nu numai un succes deplin, dar îşi propune şi să reprezinte politropica şi multicolora bogăţie precum şi diversitatea de genuri ale artei dramatice maghiare. Totodată ea întrupează şi dorinţa ca noi, artiştii, născuţi să fim diverşi, niciodată să nu ajungem să fim uniformizaţi sau, dimpotrivă, separaţi total »
(Havas – Kaiser – Veress: Provocarea – Viziune, Editura Alexandra, Budapesta, 2002, p. 12 – 13)

A rendező megjegyzésének éle volt. A Nemzeti Színház felépítését és az avató előadás történetét az előkészületektől kezdve – ahogy ez Magyarországon már szokásos – politikai hisztéria kísérte. Mellesleg ugyancsak politikai okokból vette le a műsorról az új éra új igazgatója is az 50. előadás után. A kritikák, tudósítások sem elsősorban a Nagy Műről szóltak, a kritikusok zöme szintén „helyezkedett”… A közönséget viszont mindez egyáltalán nem érdekelte, vagy ellenkezőleg, éppen stimulálta. A színházszerető nézők kígyózó sorokban várakoztak a felrobbantott hajdani Nemzeti helyén, a Blaha Lujza térre kihelyezett „ekhós szekér” pénztára előtt, hogy a majdani nyitó előadásra megválthassák helyeiket. Pedig a díszelőadást a Magyar Televízió élő egyenes adásban közvetítette. Mégis telt házas siker volt sokáig a Tragédia az új Nemzetiben, és a nézők zsúfolásig megtöltötték a nézőteret ama 2003. május 26-án is, amikor utoljára mehetett fel a függöny…

Observaţia regizorului a pus punctul pe i. Construcţia şi spectacolul inaugural ale Teatrului Naţional au fost însoţite încă din faza pregătitoare – aşa cum se întamplă de obicei în Ungaria – de o adevarată isterie politică. În plus, aceleaşi motive politice l-au făcut pe directorul din noua eră să scoată spectacolul din program după a 50-a reprezentaţie. Criticile şi rubricile de informare nici nu prea vorbeau de Marea Operă, iar mulţimea criticilor încercă să se “adapteze”….În schimb, publicului nu îi păsa de nimic din toate acestea, ba dimpotrivă, era stimulat. Publicul iubitor de teatru stătea la cozi şerpuitoare pe locul în care se ridica odată fostul Naţional, acum demolat, în faţa casieriei ambulante din piaţa Blaha Lujza, pentru a-şi putea ridica biletele la viitorul spectacolul inaugural. Chiar dacă Televiziunea Maghiară transmitea spectacolul în direct. Cu toate acestea, multă vreme, Tragedia de la noul Naţional a fost un success cu casa închisă, iar spectatorii au umplut până la refuz sala în acea zi de 26 mai 2003, când spectacolul s-a jucat pentru ultima oară.

Az Alsósztregován készült csoportképen, leghátul szerényen meghúzódva, de a templom közvetlen szomszédságából dugja ki a fejét Demeter András, az egyetlen erdélyi diplomás művész a szereposztásban. (Két színészt hívtak meg Romániából, a másik nem vállalta a kockázatot. Így helyébe egy marosvásárhelyi főiskolás került, aki néhány évvel később áttelepül Magyarországra.) Október 4-én reggelre, amikor a Tragédia alkotói busszal indultak Alsósztregovára, a sajtótájékoztatóval egybekötött első olvasópróbára, András – hogy időben odaérjen a Hősök terére, ahol a gyülekező volt -, Temesvárról vonattal, hajnalban érkezett a budapesti Keleti pályaudvarra. Még aznap éjjel egy szomorú kötelesség miatt vissza is utazott Romániába, mert az 50 éves születésnapja előtt sajnálatos hirtelen elhunyt Hunyadi László színművész marosvásárhelyi temetésére kellett sietnie.

În fotografia de grup de la Dolná Strehová, András Demeter scoate capul din locul modest de pe ultimul rând, din imediata vecinătate a bisericii, el fiind singurul actor ardelean cu diplomă din distribuţia spectacolului. (Din România au fost invitaţi doi actori, celălalt însă nu şi-a asumat riscul. În locul lui a ajuns un student din Târgu-Mureş, care peste câţiva ani s-a stabilit în Ungaria.) În dimineaţa zilei de 4 octombrie, atunci când realizatorii Tragediei porneau cu autobuzul la Dolná Strehová pentru prima repetiţie cu lectură îmbinată cu conferinţa de presă, András ajungea cu trenul în zorii zilei de la Timişoara în Gara de Est a Budapestei, pentru a fi la timp la întâlnirea din Piaţa Eroilor. În noaptea aceleiaşi zile s-a şi întors în România datorită unei triste obligaţii, grăbindu-se să ajungă la înmormântarea lui Laszlo Hunyadi, actorul decedat subit înainte de a împlini vârsta de 50 de ani.

A lassan épülő Duna-parti színházban 2002. január 2-án kezdődtek el a próbák. Miként eleik, vagyis az első „nemzeti” társulata az 1837. augusztus 22-én felavatott Pesti Magyar Színház ideiglenes otthonának megnyitójára, ugyanúgy készültek 165 évvel később is az első megvalósult állandó magyar nemzeti teátrum épületét avató előadás szereplői: állványok, huzalok, festékesvödrök - no meg daruk társaságában…

„Leselkedhetnénk, és leírhatnánk /…/ hogy Demeter András hogyan tudja a mindennapos próbák mellett igazgatni a temesvári teátrumot.”
(Havas-Kaiser-Veress: KIHÍVÁS – LÁTOMÁS, Alexandra Kiadó, Budapest 2002. 149.)

În teatrul ce se construia cu dificultate, repetiţiile vor începe pe data de 2 ianuarie 2002. Aşa cum făceau repetiţii şi înaintaşii lor, adică prima trupă a “Naţionalului”, pentru inaugurarea provizoriului Teatru Maghiar din Pesta din 22 august 1837, tot aşa, cu 165 de ani mai târziu, distribuţia spectacolului inaugural al primei clădiri permanente a teatrului naţional maghiar repeta înconjurată de schele, cabluri, găleţi cu vopsea şi macarale….

“Am putea spiona şi descrie (…) cum poate András Demeter să conducă teatrul din Timişoara pe lângă repetiţiile zilnice”
(Havas – Kaiser – Veress: Provocarea – Viziune, Editura Alexandra, Budapesta, 2002, p. 149)

Demeter András direktori munkájában természetesen most sem volt fennakadás. Ellenben főiskolás évei óta először – és sajnos, úgy tűnik, mindeddig utoljára –végre igazán „csak színész” lehetett, aki a szerepeivel, a technikájával, a színészi lét megannyi fontos kiegészítő tevékenységével foglalkozhatott Budapesten, és nem a mások bajával, vagy akár örömével a saját művészi énjének hátrányára. S pláne, nem a mindennapos áldatlan adminisztációs teendőkkel…


Desigur, activitatea de director a lui András Demeter nu a avut nici acum întreruperi. În schimb, din anii de studenţie era prima dată – şi, din păcate, se pare că şi ultima – când în sfârşit, putea să fie “doar actor”, la Budapesta ocupându-se de rolurile lui, de tehnici, de alte îndeletniciri complementare pentru viaţa de actor, şi nu de necazurile sau, eventual, bucuriile altora, în detrimentul eului său artistic. Şi mai ales nu de zilnicele activităţi administrative …

„Az előadásban a színészek egy része több szerepet is játszik majd. Demeter András, a temesvári Csiky Gergely Színház igazgatója öt szerepet is kapott a darabban.”
(Az Úr hangja még hiányzik Az ember tragédiájából Origo, 2001. 10. 06.)

A műsorfüzetek, plakátok vagy az interneten található szereposztások végül csupán négy szerepet tüntetnek fel a neve mellett, úgymint:
„Péter Apostol, Agg eretnek, Tiszt, Második munkás - Demeter András”

És a bemutatóra valójában csak három maradt…

“O parte din actori a primit mai multe roluri în spectacol . András Demeter, directorul teatrului Csiky Gergely din Timişoara a primit cinci roluri”
(Vocea Domnului încă lipseşte din Tragedia omului, Origo, 06.10.2001).

În final, caietele-program, afişele şi distribuţiile publicate pe internet prezintă doar patru roluri, după cum urmează:
“Apostolul Petru, Ereticul bătrân, Ofiţer, Al doilea muncitor András Demeter”

Din păcate, până la premieră au rămas doar trei…


Nekrológ a francia forradalom ifjú Tisztjéért

Február 18.
Párizs – próbaszínpad. Rutinpróbának indul, aminek nincs több célja, mintsem hogy (Szarvas) Jóska ismét memorizálja a szöveget. De aztán egyre idegesebb leszek attól a nagyon leegyszerűsített primitív rendezői beállítástól, amibe Jóskát kényszerítettem, vagyis hogy álljon fenn a guillotine tetején és ordibáljon. Megpróbálom megmozgatni a jelenetet, elveszem a háta mögül a tömeget, aztán leültetem, majd nagy merészen kipróbálom Telihay (Péter, az előadás dramaturgja) ötletét, aki valamelyik Madách-levélben vagy kommentárban olvasta, hogy Madách Dantont henteskötényben képzelte el. Kipróbáljuk ezt, és amikor meglátom benne Jóskát, rögtön eszembe jut egy fricska. Arra kérem, hogy falatozzon egy szafaládéból. Attól, hogy Danton henteskötényben elkezd enni, egyszer csak mind a két színész, Demeter és Jóska is hirtelen szárnyakat kap, de a jelenet is erőssé válik. Ennek mindenki megörül, és ebben a pillanatban valami különös fényben látom azt az otromba, sötét és kusza tákolmányt, amit idáig tákoltam össze, Egy primitív igazságra döbbenek rá: másfél hónapja mást sem csinálok, csak az ötleteinket csiszolgatom, és közben nem figyelek eléggé a jelenetek lényegére, Ez annyira egyszerű és mégis annyira igaz, hogy szinte el is szégyellem magam, amikor rádöbbenek erre. Ugyanakkor el is határozom, hogy innentől kezdve, egészen más metódussal kell tovább próbálnom. Más irányba kell a figyelmemet fókuszálnom. Jó, hogy jött ez a jelenet ezen az unalmas, szürke kis próbán, figyelmeztetett, talán épp a 24. órában.
(Szikora János rendezői naplójából. Kihívás – látomás. 138-139.)

Sajnos, már a 25-dikben… Ugyanis valami technikai gubanc miatt, a jelenetet az utolsó pillanatban egyszerűen kihagyták az előadásból! (Az első nyilvános főpróba közönsége még úgy tudom, láthatta.) Andrásnak nagyon fájt a veszteség. Talán ez volt a legkedvesebb, vagy Péter apostol után legalább is a második kedvenc szerepe. Sokat is foglalkozott vele, hiszen egy-egy villanásnyi megjelenést egy jó színésznek még alaposabban ki kell dolgoznia, mint a főszerepeket, ahol előadás közben több lehetőség is adódhat az esetleges korrekcióra. A színeket elválasztó álom-montázsban azonban benne maradtak a Tiszt (és a színész) önfeláldozására emlékeztető snittek. Tíz év elteltével legalább itt kapja meg a jóvátételt a 33 éves Demeter András bátor kis francia katonája… Isten nyugtassa békében.

Necrolog pentru tânărul Ofiţer al revoluţiei franceze


18 februarie Paris – scenă de repetiţie.
Începe o repetiţie de rutină care nu îşi propune altceva decât să îl facă pe Joska (Szarvas) să memoreze din nou textul. Devin însă din ce în ce mai nervos din cauza acelei viziuni regizorale reducţioniste în care l-am înghesuit pe Joska, anume aceea de a sta pe vârful ghilotinei şi să zbiere. Încerc să flexibilizez această scenă, scot mulţimea din spatele lui, apoi îl fac să se aşeze, apoi încerc cu mult curaj să pun în practică ideea lui Telihay (Peter, dramaturgul spectacolului) care a citit într-una din scrisorile lui Madách sau, într-un comentariu al acestuia că autorul şi-l imagina pe Danton cu un şorţ de măcelar. Încercam şi asta şi când îl văd pe Joska cu şorţ îmi vine în minte o găselniţă. Îl rog să muşte dintr-un cârnat. Din momentul în care Danton cu şorţ de măcelar începe să muşte din cârnat, dintr-o dată şi Joska şi Demeter parcă prind aripi şi scena primeşte consistenţă. Toată lumea e bucuroasă şi în acel moment văd într-o lumină ciudată toată cârpeala grosolană, sumbră şi încurcată pe care o realizasem până în acest moment. Descopăr un adevăr primitiv: de o lună şi jumătate nu fac altceva decât să cizelez ideile noastre în loc să fiu suficient de atent la esenţa scenelor. E atât de simplu şi totuşi atât de adevărat că mi se şi face ruşine când realizez acest lucru. Totodată mă hotărăsc ca din acest moment să repetăm cu o metodă total diferită. Trebuie să îmi focalizez atenţia în altă direcţie. Ce bine că a fost această scenă în această repetiţie plicticoasă şi cenuşie, care mă atenţiona, poate în cel de-al 24-lea ceas.
(din jurnalul de regizor al lui János Szikora Provocarea – Viziune, 138 – 139)

Din păcate, era în cel de-al 25-lea. Deoarece datorită unei probleme tehnice, scena a fost pur şi simplu eliminată în ultimul moment din spectacol! (Din câte ştiu, spectatorii primei repetiţii cu public încă au putut să o vadă). Pe András l-a durut foarte tare această pierdere. Poate că acesta îi era cel mai drag rol, sau poate cel de-al doilea după cel al apostolului Petru. A şi muncit mult la el, întrucât un actor bun lucrează la o apariţie de durata fulgerului mult mai temeinic decât la un rol principal, unde, eventual, în timpul spectacolului ai mai multe posibilităţi de corecţie. În montajul care despărţea scenele au rămas însă cadrele care aminteau de sacrificul Ofiţerului (şi al artistului). Cel puţin aici să primească satisfacţie măcar după 10 ani viteazul ofiţeraş francez interpretat de András Demeter, care avea pe atunci 33 de ani. … şi Dumnezeu să îl odihnească.

Részlet Madách Imre: AZ EMBER TRAGÉDIÁJA Kilencedik, párizsi színéből:
Fragment din Tragedia omului de Imre Madách, tabloul al nouălea, parizian :

ÁDÁM (Szarvas József – Danton)
Helyesen mondod. Nincs más kincse a
Népnek, mint a vér, mellyet oly pazar
Nagylelküséggel áldoz a hazának. -
S ki egy népnek szent kincsével parancsol,
Nem bírván meghódítni a világot,
Az áruló. -
(Az újoncok közül egy tiszt kilép.)

ADAM (Szarvas Jozsef – Danton)
Da !

Poporul are-o singură comoară :
E sângele ce-l varsă pentru ţară
Cu-atât prisos de dragoste – şi când
Un om comoara asta stăpâneşte
Fără să poată cuceri o lume :
E trădător !
(
Dintre recruţi iese în faţă un ofiţer)

A TISZT (Demeter András)
Tégy engemet helyébe,
Polgár, s letörlöm a gyalázatot.

ÁDÁM
Dicséretes, barátom, önbizalmad,
De biztosítást, hogy szavadnak állsz,
Előbb a harcok színhelyén szerezz.

OFIŢERUL (András Demeter)
Mă pune-n locul lui,

Să şterg ruşinea, cetăţene, eu !

ADAM
Încrederea ţi-e vrednică de laudă,
Dar mai întâi pe câmpul de bătaie
Dă-ne-un temei că-ţi împlineşti cuvântul.


A TISZT
A biztosíték lelkemben lakik,
Aztán imé! van nékem is fejem,
Mely többet ér tán, mint az a lehullott.

ÁDÁM
S ki a kezes, hogy elhozod, ha kérem.

OFIŢERUL
Port chezăşia-n suflet ! Ei, şi-apoi
Am şi eu cap, ce poate că plăteşte
Mai mult ca cel căzut la ghilotină.

ADAM
Si cine-mi spune că mi-l dai?


A TISZT
S kell-é kezes jobb, mint magam vagyok,
Ki életem nem nézem semmibe?

ÁDÁM
Az ifjuság nem úgy gondolkodik.

OFIŢERUL
Eu spun!
Nu e de-ajuns această chezăşie,
Când nici un preţ pe viaţa mea nu pun?

ADAM
Nu astfel se gândeşte tinereţea.


A TISZT
Polgár, még egyszer felszólítalak. –

ÁDÁM
Türelem még, a cél el nem marad.


OFIŢERUL

Te mai întreb o dată, cetăţene!

ADAM
Răbdare! Scopul poţi să ţi-l ajungi.

A TISZT
Nem bízol bennem, látom, hát tanulj
Felőlem jobban vélekedni, polgár. -
(Főbe lövi magát.)

OFIŢERUL
Văd, cetăţene, că nu-mi crezi! Învaţă
Să ai păreri mai bune despre mine.
(Se împuşcă.)


(« Tragedia omului, poem dramatic – Madách Imre, Editura Cartea românească, 1983, traducere în versuri de Octavian Goga)

„Szent” Péter apostol
„Demeter András István, a Temesvári Csiky Gergely Színház igazgatója március 15-én Budapesten a Nemzeti Színházat felavató Az ember tragédiája elõadásban Szent Péter szerepét alakítja.”
(Nyugati Jelen 2002. március 20. Egy mondatban – Temes a régióban)

“Sfântul” apostol Petru

În Tragedia omului, spectacolul inaugural al Teatrului Naţional din Budapesta din data de 15 martie, András Demeter, director al teatrului Csiky Gergely din Timişoara are rolul Sfântului Petru”
(Prezentul occidental 2002, 20 martie, Într-un cuvânt – Timişul în regiune)

Részlet Madách Imre: AZ EMBER TRAGÉDIÁJA Hatodik, római színéből:

PÉTER APOSTOL (hozzálépve)
Ne átkozódjál lányom, sőt, bocsáss meg -
Majd gyámolítlak én és a nagy Isten,
A szent szeretet örök Istene.
Emelkedjél fel hozzá, ím, e vízzel
Lelked kitisztul menten a salaktól,
S hozzá siet.

HIPPIA (Básti Juli)
Atyám - megkönnyülék.
(Meghal.)

Fragment din Tragedia omului de Imre Madách, din al şaselea tablou, roman

APOSTOLUL PETRU (Se apropie de ea)
Stai !
Nu blestema, copilă ! Iartă-le !
Te-ajutor eu şi Domnul cel de sus,
Eternul Domn al dragostei curate.
Înalţă-te la dânsul ! Sufletul,
Prin curăţirea sfântului botez,
Se va-ndruma spre cer !
(O botează dintr-un vas de pe masă.)


HIPPIA
M-am uşurat !
Îţi mulţumesc, părinte!

(Moare.)
Tragedia omului, poem dramatic – Madách Imre, Editura Cartea românească, 1983, traducere în versuri de Octavian Goga)

A próba végén megpróbáljuk beilleszteni a jelenetbe a nagyáriát, amit Márta komponált Péter apostol apokaliptikus nagymonológjára. /…/ Jó partner ebben Demeter András, akinek önfegyelemre és művészi alázatra van szüksége, hogy úgy eláriázza a monológot, ahogyan kell. Pillanatra elgondolkodom azon, hogy sok színész az ő helyében biztosan felháborodna azon, hogy hol van itt a színész, amikor bömböl a zene, potyognak le az emberek az asztalról a gödörbe, a filmvásznon lovasok dübörögnek.

Őszintén örülök, amikor látom, Demeter elhiszi, hogy ha minden összejön, akkor ő nem ennek az óriási építménynek az alján forog valahol, hanem a legtetején. Ettől a hittől meg is szólal a monológ rendesen. Félrevonom, próbálom neki magyarázni, hogy legteljesebb formájában ez a jelenet szinte az önkívületig fog eljutni. Ez persze csak az én látomásom, de én ezeket a korai egyházatyákat és apostolokat mind ilyennek látom; szinte önmagukat az önkívületileg felkorbácsolni képes sámánoknak, akiknek mellesleg a beszédtechnikája is fantasztikus lehetett. Arra általában nem szoktunk gondolni, hogy micsoda szuggesztív és vokális erővel kellett rendelkezniük, hogy az ókor ricsajában magukra vonják, lekössék az emberek figyelmét, felgyújtsák a fantáziáját, vagy a lelkét. Demeternek ezt nem is kell magyarázni, érti és segít.
(Szikora János rendezői naplójából. Kihívás – látomás. 129.)

La sfârşitul repetiţiei încercam să potrivim în această scenă aria pe care Márta o compune pentru marele monolog apocaliptic al apostolului Petru (…) Aici András Demeter se dovedeşte a fi un bun partener, având nevoie de stăpânire de sine şi modestie artistică pentru a psalmodia monologul aşa cum trebuie. Pentru un moment mă gândesc că mulţi actori s-ar revolta, întrebând unde mai e actorul dacă urlă muzica, oamenii cad de pe masă în groapă, iar pe ecranul de cinema se aud tropote de cai.

Mă bucur sincer când văd - Demeter ştie asta - că, atunci când totul se potriveşte, el nu se poziţionează undeva la baza acestei uriaşe construcţii, ci la vârful ei. Din cauza acestei convingeri monologul sună cum trebuie. Îl iau deoparte şi încerc să îi explic că în forma lui ideală acest monolog trebuie să ajungă la transă. Desigur, aceasta este doar viziunea mea, dar eu aşa îi văd pe aceşti părinţi ai bisericii şi pe apostoli: ca pe nişte şamani capabili să se flageleze până la transă şi care aveau şi o fantastică tehnică a frazării. De obicei nu ne gândim de câtă forţă vocală şi sugestivă trebuiau să dispună pentru a capta atenţia oamenilor, pentru a le ilumina fantezia sau sufletul în gălăgia antichităţii.
(din jurnalul de regizor al lui János Szikora, Provocarea – Viziune p. 129)


„Az epizódszerepekben néhány nagyformátumú színész világos szövegértelmezése, célratörő gesztusa megemeli az adott jelenetet: /…/ Demeter András apokaliptikus erővel harsogja Péter apostol vészjósló igéit Márta István nagy ívű, félelmetes atmoszférájú áriájára.”
(Metz Katalin: Színházavatás – Madách Tragédiája, Magyar Szemle, 2002. április)

În rolurile episodice interpretările de largă respiraţie universală ale unor actori de mare calibru, gesturile lor expresive dau amploare scenelor: (…) András Demeter face să răsune cu o forţă apocaliptică viziunile fatale ale apostolului Petru pe ariile înfricoşătoare şi de mari proporţii ale lui Istvan Márta.
(Katalin Metz : Inaugurarea teatrală cu Tragedia lui Madách, Revista Maghiară, 2002, aprilie)


Ezzel a színészileg valóban rendkívül nehéz jelenettel és a közönség dörgő tapsviharával zárult az avató előadás első része. Jól emlékszem a március 13-i „családi bemutató” szünetében Bandor Éva, a kiváló komáromi színésznő elismerő megjegyzésére: „András nagyon jó!” S másnap, az Iparművészeti Múzeum aulájában, ahol az állami kitüntetéseket adták át, többek között egy katolikus pap és egy kulturális-egyházi folyóirat főszerkesztője is megállították Demetert, hogy gratuláljanak az előző nap látott „nagyszerű és hiteles” alakításához.

Cu această scenă într-adevăr dificilă din punct de vedere actoricesc şi cu aplauzele frenetice ale publicului se încheie prima parte a spectacolului . Am proaspată în memorie replica apreciativă a Evei Bandor, actriţa din Komarno, din pauza “premierei de familie” de pe 13 martie: “András este foarte bun !” A doua zi, în aula Muzeului de arte decorative, în timp ce se acordau distincţii de stat, un preot catolic şi redactorul şef al unei reviste de cultură îl opresc pe Demeter pentru a-l felicita pentru interpretarea « extraordinară şi autentică » din ziua anterioară.


…és a többiek
„…a jelentékeny drámai súlyú temesvári Demeter András (Péter apostol, agg eretnek, londoni munkás) megoldott alakítások.”
(M. G. P. A Nemzeti Színház Tragédiája - Népszabadság, 2002. március 18.)

…şi ceilalţi
« …interpretările de mare pondere dramatică ale timişoreanului András Demeter (apostolul Petru, ereticul bătrân, muncitor)
(M.G.P. Tragedia Teatrului Naţional - Népszabadság, 18 martie 2002)


Demeter András az általa játszott alakok között összefüggést keresett. Épp ezért hiányzott nagyon a bátor, sőt vakmerő ifjú francia forradalmár a sorból, mert a megmaradt három szerep kapcsolata így az eszme fájdalmasan kiábrándító hanyatlását illusztrálhatta csupán - nagyon is híven a Madách-i Tragédia szellemiségéhez. A megsokszorozódott alaknak viszont a színész egy külön kis magándrámát formált, amellyel végigvitt egy manapság különösen aktuális gondolatot. Nevezetesen azt, hogy az egyszerű vallási fanatikus - aki törékenysége ellenére formátumos vezető - s ezért a tömegeket karizmájával fanatizálni képes apostollá, szentté válhatott (Péter apostol), illetve az ő jövőbe látó víziója és azt jobbítani vágyó eszméi hogyan korcsosodhatnak el; s hogyan válhat a hívő ember a középszerű környezet és rivális karrieristák kisszerű gyűlölködése következtében hőzöngő fundamentalista mártírrá (Agg eretnek). Vagy, ami talán még ennél is kiábrándítóbb, szürke, ígénytelen kisemberré, akinek a nagyszerű álmok mámorából már csak a mindennapi lerészegedés maradt (II. munkás).

A káoszban valószínűleg senki nem vette észre, de a színésznek mindehhez volt egy kézmozdulata is, amellyel mindhárom figurát összekapcsolta. Tudniillik, Péter apostol áldó kezét .- amelyet lebilincseltek a társaihoz láncolt rabszíjjal, mikor az agg eretneket a vesztőhelyre hurcolják; s ami végül csak a mindennapi sörért lelkesedő alkoholista motorikus taglejtésévé satnyult – végezetül már csak bambán bámulni képes a dülöngélő részeg. Ám az elfajzott kisember szempillantás alatt kijózanodik, mihelyt meglátja a bitóra hurcolt elítéltet Lovel gyárából – és titokban, a tömegben, újra Istenhez fordul s keresztet vet…

Amikor az ötvenedik, és egyben utolsó előadást lejátszották, Demeter András még mindig csak nyolc nappal múlt 34 éves, és már túl volt 50 éves állandó színházának ünnepi eseménysorozatán. Akárcsak azon a nagyszerű Hamlet bemutatón, amelyet Victor Ioan Frunza rendezett, és amellyel tíz éves színigazgatását Demeter ugyanúgy megkoronázhatta, miként Claudius sokszínű „hamleti” megformálásával addigi színészi pályafutását is.

Péter apostol vagy az agg eretnek talán alapként szolgált Andrásnak a Radu Gabrea rendezte Mănuşi Roşii című film Vasváry tiszteleteséhez.

S mint alakítás és/vagy mint színpadi technika, valószínűleg a bukaresti Operettszínházban 2009 óta általa énekelt Lőrinc barát figurájához a Romeo & Julieta c. musicalben,

no meg az ugyanitt műsoron lévő Maria de Buenos Aires szövegtestként, prózai hanganyagként az operilla hangszövetébe simuló Mesélőjéhez is.

Ugyanakkor a film az egy másfajta művészet, a musicalek pedig mai formájukban, amikor minden színpadon egyetlen levédett mintára készülnek, egyáltalán nem adnak lehetőséget az egyéni színészi alkotásra. Legkevésbé olyan jól felépített, továbbgondolt alakításokra, mint amilyeneket Demeter Andrástól megszokhattunk. Több, mint hat évvel ezelőtt Faustként búcsúzott a temesvári magyar színháztól: már akkor kifejeztem sokunk vágyát, hogy szeretnénk mihamarabb viszontlátni őt hivatásos színészként, prózai színpadon. Közel hét év múltán sem adom fel a reményt, hogy nem kell örökre csupán színháztörténészként foglalkoznom ezzel az izgalmas színművésszel, és nemkülönben rendkívüli színházi emberrel.

Ami azt illeti, leszárítva még most is őrzöm azt a premier-csokrot, amelyet „Péter apostol” kapott tíz évvel ezelőtt az új budapesti Nemzeti Színház első premierjén. Színházszerető nézőként azonban akkor lennék igazán elégedett, még ha nem is kapnék soha többé Demeter Andrástól. egyetlen szál lepréselni való virágot sem, amennyiben emlékek felelevenítése helyett újra meg újra, frissiben láthatnám jobbnál jobb színpadi szerepekben, igazi Színészként játszani!

András Demeter a căutat o legătură între personajele pe care le-a interpretat. Tocmai de aceea s-a făcut simţită lipsa curajosului, aş zice chiar nesăbuitului, tânăr revoluţionar francez, întrucât celelalte trei roluri rămase au ilustrat doar decăderea deziluzionantă a idealului – în strânsă conformitate cu spiritualitatea Tragediei lui Madách. Individului multiplicat actorul îi creează o mică dramă aparte în care a transpus o idee deosebit de actuală. Aceea că fanaticul religios – care în ciuda fragilităţii sale este un conducător formator şi este capabil să fanatizeze mulţimile cu carisma sa – poate deveni sfânt (apostolul Petru), dar la fel de bine viziunile sale asupra viitorului şi ideile de a-l îmbunătăţi pot degenera şi, din cauza anturajului mediocru şi a micimii urii unor carierişti rivali, credinciosul poate deveni un martir fundamentalist înfierbântat (ereticul bătrân). Sau, ceea ce e şi mai dezamăgitor, el poate ajunge un omuleţ cenuşiu, lipsit de pretenţii, căruia, din ameţeala viselor măreţe nu îi rămâne decât beţia zilnică (al doilea muncitor).

În acel haos nimeni nu a realizat, probabil, că actorul avea şi un gest al mâinii prin care conecta aceste trei figuri. Este vorba de mâna cu care apostolul Petru binecuvânta şi arătătorul său cu care boteza şi atenţiona, încătuşată şi înlănţuită alături de tovarăşii săi, atunci când ereticul bătrân este dus la locul execuţiei, şi care se ofileşte în final devenind mimica maşinală a alcoolicului, care se entuziasmează de berea zilnică la care priveşte tâmp beţivul, clătinându-se, la sfârşitul zilei. Dar care îşi revine de îndată ce îl vede pe condamnatul la stâlpul infamiei cum este târât din fabrica lui Lovel – şi, pe ascuns, în mulţime, se întoarce cu faţa la Domnul şi îşi face cruce…

După cea de-a cincizecea şi ultima reprezentaţie, András Demeter abia împlinise de opt zile vârsta de 34 de ani, şi era deja la capătul evenimentelor care sărbătoreau cei 50 de ani ai teatrului său, tot aşa cum la premiera lui Hamlet regizat de Victor Ion Frunză, Demeter putea purta laurii unui deceniu de direcţie de teatru, şi cei ai carierei actoriceşti prin interpretarea multiplă, « hamletiană » a lui Claudius.

Apostolul Petru sau ereticul bătrân au servit probabil drept bază pentru părintele Vasváry din filmul Mănuşi roşii regizat de Radu Gabrea ; dar, ca interpretare şi tehnică de scenă, şi pentru figura fratelui Lorenzo interpretată de el în musicalul Romeo şi Julieta montat în 2009 la Teatrul de Operetă din Bucureşti, iar ca şi corp de text şi material sonor şi pentru Povestitorul care se insinuează în ţesătura sonoră a operei Maria de Buenos Aires montată la acelaşi teatru.

Desigur, filmul este un alt gen de artă, iar musicalurile în forma lor actuală, în care pe orice scenă spectacolele se montează după acelaşi tipar, nu mai permit creaţia actoricească individuală. Cu atât mai puţin nişte interpretări bine construite, regândite, cu care ne-a obişnuit András Demeter. Mai mult, în urmă cu şase ani şi-a luat rămas bun prin chipul lui Faust de la teatrul maghiar din Timişoara: deja pe atunci îmi exprimam dorinţa multora dintre noi de a-l revedea cât mai curând ca actor profesionist, pe o scenă de teatru. După aproape şapte ani încă nu am renunţat la speranţa că nu va trebui să mă ocup doar în calitate de istoric de teatru de acest actor incitant şi extraordinarul om de teatru.

În ce mă priveşte, mai păstrez şi azi, presat, acel buchet de premieră pe care « apostolul Petru » l-a primit la premiera de la noul Teatru Naţional de la Budapesta. Dar ca spectator iubitor de teatru atunci aş fi cu adevărat mulţumită – chiar dacă nu aş mai primi niciodată nici măcar un fir de floare pentru ierbar din partea lui András Demeter – dacă l-aş vedea mereu jucând, ca Actor adevărat ce este, în roluri de scenă care mai de care mai bune.
Darvay Nagy Adrienne

András István Demeter