împreună, mai departe, khetanes, maj angle

25 noiembrie, piatra de temelie, sub forma unor bănuţi de salbă de data aceasta, marchează, alături de semnarea contractului cu firma de costrucţii, începerea lucrărilor la Centrul Naţional de Cultură al Rromilor.

speranţe devenite realitate. realităţi care fac loc altor speranţe...

mi s-a cerut să jur în rromanes că mă voi preocupa şi în continuare de soarta lor. lucru nu tocmai uşor... la final de mandat

... se poate însă, doar împreună, altfel, mai departe

parla(ele)mentar

Art .69 din Constituţie stabileşte că, în exercitarea mandatului deputaţii si senatorii sunt in serviciul poporului. Mandatul parlamentar exprimă relaţia parlamentarului cu toată naţiunea şi nu numai cu circumscripţia electorală în care a fost ales. Mandatul parlamentar nu este un contract între alegător si ales, alegătorii nu-i pot stabili drepturile şi obligaţiile, el fiind reprezentantul naţiunii.
De asemenea, art. 69, (alin. 2), precizeză că orice mandat imperativ este nul. Parlamentarul nu este ţinut juridiceşte să respecte angajamentele pe care şi le-a luat în campania electorală şi nici cele ce ar rezulta din manifestările de voinţă ale alegătorilor în timpul mandatului. Faptul că mandatul parlamentar are caracter reprezentativ, nu înseamnă însă, că orice legătură dintre parlamentar şi popor, odată ce alegerea a avut loc, dispare. Într-o interpretare consacrată a legii fundamentale, alegerile, sunt mai puţin o competiţie intre candidaţi cât între programe politice. În accepţiunea mea personală, nu strică dacă discursul electoral al candidatului consună măcar cu cel al formaţiunii în culorile căreia s-a înscris în cursa electorală. http://www.udmr.ro/programalegeri.php
Conţinutul mandatului parlamentar este precizat, de asemenea, foarte clar: iniţiativa parlamentară; libertatea de exprimare; controlul parlamentar al executivului; organizarea şi funcţionarea Camerelor.
Cu toate acestea actuala campanie abundă de promisiuni electorale deosebit de concrete şi de selective, ce vizează un grup sau o categorie de cetăţeni, de regulă din circumscripţia electorală pe care o curtează candidatul. Lipsa experienţei politice, adesea necunoşterea Constituţiei şi chiar lipsa de obiective fac deoseori candidatul să alunece pe panta subiectivismului şi a stimulării emoţionale. Cu siguranţă cetăţeanului îi este mai aproape cămaşa ... decât interesul general, însă un parlament poate deveni lejer cu o astfel de mentalitate ... o firmă de design vestimentar. Pe lângă care primarii sunt simpli croitori angajaţi.

Centrul Naţional al Rromilor

Mesaj adresat Bibliotecii Judeţene "Alexandru şi Aristia Aman" din Craiova, cu ocazia împlinirii a 100 de ani de existenţă

Un titlu foarte inspirat din presa românească a anilor '90 conţinea într-un enunţ un adevăr, care, ulterior, s-a transformat în dezbatere mondială. "Guttenberg şi-a cumpărat laptop", aşa suna titlul, iar analiştii, consacraţi sau doar acazionali, nu ezită să pună în discuţie, din când în când, soarta cărţilor şi implicit a bibliotecilor. Enunţurile sunt din ce în ce mai abrupte, unele devin sentinţe gen "Moartea cărţilor" şi, iarăşi implicit, pe cale de consecinţă, a bibliotecilor. Nu vom da satisfacţie celor care vorbesc despre dispariţia cărţilor şi a bibliotecilor – aşa cum le ştim de la Guttenberg încoace – din simplu motiv că realitatea infirmă, zi de zi, aceste preziceri; cu cât avansează tehnologiile, paralele şi auxiliare uneori, cu atât creşte numărul cărţilor şi calitatea lor ca produs de piaţă, şi aproape proporţional cu progresul tehnicii, scriitorii şi cititorii îşi completează abilităţile şi îşi întreţin pasiunea pentru citit folosindu-se de artificiile tehnice, fără însă a renunţa la darul lui Guttenberg.
Am făcut această scurtă introducere pentru a le reaminti celor prezenţi la această frumoasă aniversare că nu ignorăm "ameninţările" prezentului, la fel cum nu ne lepădăm de zestrea adunată de-a lungul timpului în rafturile unei biblioteci.
O sută de ani de existenţă, vârsta pe care, iată, o sărbătoreşte astăzi Biblioteca Judeţeană "Alexandru şi Aristia Aman" din Craiova înseamnă pentru noi toţi, cititori şi deopotrivă slujitori ai actului cultural, în diverse forme de expresie, un prilej de mare bucurie datorat sutelor şi poate miilor de manifestări culturale care s-au petrecut în această instituţie şi de pe urma cărora, la fel, mii de oameni, în diverse momente ale vieţii lor, s-au îmbogăţit cu informaţii şi cunoştinţe, care i-au făcut, suntem siguri, mai buni şi mai frumoşi, iar în planul utilităţii imediate, mai de folos semenilor.
Jorge Luis Borges şi-a imaginat întotdeauna Paradisul sub forma unei biblioteci. Această asociere odată făcută, ne scuteşte pe noi, cei muritori şi fără, neapărat, garanţia clasicizării, să gândim alte comparaţii şi ne provoacă să găsim în fiecare carte un univers în interiorul căruia să construim, individual, paradisul propriu. Şi nu doar atât ne oferă o bibliotecă, nu doar un paradis ori o sumă de paradisuri.
Biblioteca este, în ansamblu, memoria noastră, locul în care se reunesc şi aşteaptă să fie descoperite fragmente ale identitaţii noastre spirituale. Mulţumiri şi felicitări celor prezenţi pentru devotamentul lor, adâncă recunoştinţă celor care într-un secol de existenţă au trudit ori au vegheat ca acest lăcaş să dăinuie şi să se înfăţişeze astăzi mai bogat cu o carte, cu un manuscris, cu o colecţie în plus.
Tot Borges spunea: "A face ordine într-o bibliotecă este o manieră tăcută de a exercita arta criticii". Nici că se poate un elogiu mai complex adus bibliotecarilor care, cu discreţie, îndrumă şi participă la formarea generaţiilor întru bine şi frumos.
La mulţi ani Bibliotecii "Alexandru şi Aristia Aman" din Craiova, sănătate, împliniri şi multe satisfacţii celor care slujesc această instituţie.
Şi o speranţă pe care o dorim certitudine: de astăzi într-o sută de ani, să-l întâlnim pe Guttenberg într-o sală de lectură, cu laptopul alături!

Inaugurarea Sălii Studio a Teatrului Maghiar din Cluj

november 10.

Mind a mai napig két színház avatásán volt szerencsém részt venni, a temesvári magyar színház stúdiótermének az avatásán színiderektorként, és a budapesti Nemzeti Színház avatásán színészként, annak első előadásában, az Ember tragédiájában. Mondanom se kell, hogy mindebből a legkedvesebb résztvétel a mai, no nem azért, mert, hanem azért, mert ennek a színháznak a felavatásával régi vágya és álma teljesül hazai színházi életünk egyik meghatározó egyéniségének, Tompa Gábornak, akivel nem csupán régi barátság köt össze, hanem színházi eszményeink azonossága is. Nagyot álomodni merő barátomnak talán jól jött az, hogy ezúttal ott voltam, ahol a szép álmok megvalósításához szükséges döntéseket hozták. Remélem, senki sem veszi rossz néven, ha most, választási kampány idején, csak egy röpke kis megjegyzés erejéig kimondom: íme, nem mindegy, ott vagyunk-e, mi, romániai magyarok, ahol a döntések születnek vagy sem. A Kolozsvári Állami Magyar Színház társulatával együtt örülök, hogy vége a gúzsba kötötten való táncolásnak, amikor egy más színházi világ, más színházi érzékenység és más színpadi technikai lehetőségek idején épült teremben kellett modern, mai színházat teremteni. Hogy ez ott is sikerült Tompa Gábornak és együttesének, az egyaránt dícséri istenáldotta tehetségüket, de azt is jelzi, hogy úgy is lehet! A világ drámairodalmának nagyrészét is lúdtollal írták, nem számítógépen.
Külön örömre adhat alkalmat az, hogy a stúdió az első huszonhárom közérdekű művészeti objektum megvalósításából. Nem utolsó sorban az is örömmel és megelégedéssel tölthet el mindenkit, hogy rekord-idő alatt, határidőre készült el minden. Ezért köszönet jár a kivitelezőknek is.
Ma este kezdődik Bukarestben a Magyar Filmhét. A vetítésre kerülő filmek egyikében hangzik el az, hogy a mozi haldoklik, a színház pedig már rég halott.
A színház halálát régóta és sokan jósolgatják. De mindeddig a vészmadarak fölött kondult meg a vészharang, nem a színház fölött.
Ime, új templomát avatjuk ma is Tháliának, nem a kriptáját. Templomot, amelyben estéről estére a teremtés misztériumának, csodájának a tanúi lehetünk. Most és mindörökkön. Úgy legyen.

Săptămâna filmului maghiar

Cinematografia maghiară are un bun renume în România. Acest renume datează din anii în care cei care au realizat filmele Săptămânii maghiare de acum, abia se năşteau. Erau filmele unui Jancsó Miklós, Fábry Zoltán, Mészáros Marta, Bacsó Péter. Filme realizate în anii când era deosebit de greu să creezi pelicule care să prezinte cinstit, la obiect realităţile acelor timpuri, care să străbată prin filtrele cenzurii şi să dejoace propaganda care li se cerea. Am putea spune chiar că acele filme erau tocmai în contra propagandei care li se cerea. Erau vremuri în care pentru a face film trebuia să ai şi un anumit curaj civic. Se întâmpla la fel în cinematografiile din Polonia, Cehoslovacia pe atunci şi Ungaria, unde filmul nu a devenit o industrie profitabilă de genul celei din Hollywood, dar unde s-au creat adevărate şcoli naţionale.
Azi nu mai este nevoie de un asemenea curaj, dar este nevoie în continuare de curaj pentru a înfrunta ameninţarea filmului comercial, al filmului bine făcut de tip american, care ne inundă azi ecranele cinematografelor sau ale televizoarelor. Ne punem întrebarea, cu îndreptăţită strângere de inimă, dacă în Europa Centrală şi de Est mai există un cinematograf marcat de specificul locului în care se naşte şi de problematica ei specifică? Dacă mai există o asemenea problematică, ori suntem sau vom fi înghiţiţi de marea globalizare prezentă şi în cinematografie?
Cred, că Europa trebuie să rămână o Europă a diversităţii, chiar dacă şi ea se confruntă cu provocarea unui alt fel de internaţionalism, ce crede că are reţete universal valabile pentru întregul glob pământesc. Şi trebuie să rămână o Europă a dialogului între culturi, al unui dialog mai necesar ca oricând, fiindcă dacă în trecut am avut de înfruntat dictatura ideologiei, azi suntem provocaţi - şi cinematografia nu face excepţie de la asta - de alte ameninţări. Paradoxul situaţiei noastre este că ne-am dorit această schimbare. Cu atât mai mult avem obligaţia de a ne regăsi atât spiritualitatea proprie, cât şi reprezentarea artistică a acesteia.
Vom avea şansa de a viziona timp de şase zile filme ale unor creatori tineri sau relativ tineri. Printre ei o mulţime de realizatori care vin din alte domenii, care mai sunt şi pictori, documetarişti, specialişti în filme de reclamă, operatori, scenarişti, oameni care s-au afirmat în mass media. Marea lor majoritate se află la primul lor film de lung metraj sau artistic. Toate sunt filme apreciate la confruntări internaţionale de mare prestigiu. Să fie oare un semnal, dat de o generaţie tânără, că zilele de glorie ale filmului maghiar nu au apus, chiar dacă aceste filme nu mai sunt (aproape deloc) cunoscute în imediata vecinătate.
Săptămâna Filmului Maghiar la Bucureşti, aflată la cea de a doua ediţie, vine în a umple tocmai acest vid al cunoaşterii. Nu va fi uşor! Ruptura dintre cinematografia vecină şi publicul din România este mult prea adâncă. Dar, se spune că speranţa moare ultima. Aşa ca să ne păstrăm speranţa şi să facem tot ce ne stă în putinţă ca ea să nu moară.

Festivalul Uniunii Teatrelor din Europa

Anul trecut a fost lansată pentru prima oară, în „cel mai vechi” teatru al României, „Anul European al Dialogului Intercultural”. Era la aniversarea a 215 ani de existenţă a Teatrului Maghiar din Cluj, companie maghiară care de la înfiinţare lucrează neîntrerupt şi care, prin forţa admirabilă a teatrului ce străbate graniţele de orice fel, creează şansa unor întâlniri extraordinare în această regiune.
Actorii din capitala Transilvaniei au fost cei care au prezentat piesa Hamlet exact acum 215 ani; şi au organizat un ciclu schillerian cu scop umanitar, pentru ajutorarea văduvei dramaturgului german. O sută de ani mai târziu (fiind primii pe bătrânul continent cu această in acţiune) au iniţiat o serie de spectacole shakespeariene, având un succes ce s-a auzit până în Anglia. Datorită performanţei unor importanţi actori s-a reuşit şi ridicarea statuii lui Matei Corvin.
Şi aproape cu un secol în urmă Jenő Janovics unul dintre promotorii filmului transilvan i-a pornit pe drumul spre o glorie pe Mihály Kertész (Michael Curtis) şi pe Sándor Korda. Exact aici, în studioul Cercului Teatral de odinioară. Şi lista ar putea continua…
Să nu vorbim însă numai despre trecut. Compania Teatrului Maghiar din Cluj nu s-ar afla printre cele mai importante teatre europene dacă alături de respectarea tradiţiilor nu l-ar caracteriza, contemporaneitatea deschiderea spre viitor. Şi dacă n-ar fi de asemenea reprezentanţii unui limbaj teatral modern din secolul XXI. Aşa cum un critic de teatru englez scria despre Cântăreaţa cheală: „Am vorbit cu oameni, care văd în acest spectacol renaşterea teatrului.” S-a întâmplat acum exact şaisprezece ani, în timpul turneului din Anglia, în 1993, an în care piesa lui Ionesco regizată de Gábor Tompa a primit premiul pentru cel mai bun spectacol străin.
Pe lângă unele vise şi scopuri artistice deja realizate, directorul Tompa şi-a dorit ca trupa lui de renume internaţional să fie primită în UTE. Şi o altă dorinţă mai veche: să construiască un studio la Cluj.
E drept că au trecut aproape două decenii, însă la un an după cea de-a 215-a zi de naştere a teatrului, ambele vise au devenit realitate. Contemporaneitate tradiţional(ist)ă în Anul European al Dialogului Intercultural. Sala studio se va deschide exact în spaţiul în care a fost studioul lui Jenő Janovics, marele director, regizor de teatru şi de film. Iar Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, membră a Uniunii Teatrelor din Europa, împreună cu Teatrul Bulandra, organizează cel de-al 17-lea Festival al Uniunii Teatrelor din Europa!
Permiteţi-mi o observaţie personală: în calitate de actor, cu atribuţii de secretar de stat, îmi face o deosebită plăcere şi onoare să asist la momentul în care visurile lui Gábor Tompa şi ale teatrului său de renume mondial devin realitate.

alegeri...elective

Citind cuvintele cuiva din UDMR v-aţi putea pune, cu corecţiile de rigoare, celebra întrebare: dar ce caută neamţul în Bulgaria?
Cred că nu greşesc dacă voi spune că din moment ce UDMR face parte din viaţa politică a României, iar contribuţia lui benefică la guvernarea ţării este de notorietate publică, cred s-ar putea adresa cineva care aparţine acestui partid şi cetăţenilor care fac parte din alte etnii decât cea maghiară, fie ei minoritari, fie majoritari.
Prezenţa noastră în structurile de conducere din România este un semn al normalităţii. Un semn al egalităţii tuturor cetăţenilor din această ţară. Avem acelaşi obligaţii ca oricare dintre cetăţeni, de ce nu am beneficia şi de aceleaşi drepturi? Şi de aceleaşi şanse de a ne spune cuvântul în toate problemele care privesc întreaga societate românească.
Se spune atunci când vine vorba despre drepturile maghiarilor la autonomie că maghiarii din Covasna, de exemplu, trebuie să aibă aceleaşi drepturi ca cetăţenii din Galaţi sau din altă parte.
Se uită însă să se adauge că realităţile din diferitele regiuni sunt altele şi altele şi că şi aceste diferenţe trebuiesc respectate la fel ca şi dreptul general la modelarea propriilor destine, circumscrise de realităţile geografice, altele şi altele de la o regiune la alta. Cu siguranţă că cei care trăiesc, spre exemplu, pe malul mării au alte obiective decât cei care trăiesc printre munţii Ardealului.
UDMR are o echipă unită şi constantă, care prin reprezentaţii săi în executiv, legislativ, în administraţia publică locală, reuşeşte să-şi atingă obiectivele indiferent dacă acestea privesc interesul unei minorităţi sau a majorităţii, dacă acestea au caracter local, regional sau naţional.
Pornind de la principiul că nu are cum să meargă bine unei minorităţi dacă majorităţii nu-i merge bine, precum şi reciproca acestei teze fiind la fel de valabilă, UDMR are ca azimut CETĂŢEANUL.
În calitate de actor şi cea de director de teatru am avut bucuria de a cunoaşte spectatorul, în esenţă CETĂŢEANUL din mai multe judeţe, oraşe ale ţării. Mai mult decât atât, am avut privilegiul de a juca teatru şi film, alături de limba mea maternă, şi în limba română şi în cea germană. Am fost actor maghiar, de exemplu, în rolul unui rrom pitoresc, într-un spectacol interpretat în limba română, inspirat din proza unui clasic al literaturii ruse. Am evocat întâlniri cu publicul deschis, în locuri în care nu există discriminare, ci numai respect pentru cultura celuilalt, unde efortul de a crea frumosul nu cunoaşte diferenţe de niciun fel, în Teatru.
Dar astfel de situaţii, de întâlniri există şi, dacă vrem, pot exista şi în viaţa de zi cu zi, şi între cetăţenii care nu au calitatea de spectator sau de actor.
Important este ca o parte dintre aceştia să aibă şi în cotidian aceeaşi deschidere spirituală, iar ceilalţi să aibe, pe lângă pricepere şi experienţă, şi puterea reprezentării la fiecare nivel al decizionalului sau al executivului.
Am convingerea că acelaşi spectator, acum pur şi simplu cetăţean mă creditează, cu aceeaşi deschidere, şi azi, în calitate de demnitar şi mâine, în calitate de reprezentant al unei formaţiuni caracterizate prin seriozitate şi perseverenţă. Astfel vom putea continua ceea ce am început, împreună, mai departe, şi mai departe..