Confesiuni Părinte(lui) Lorenzo

A trecut şi premiera, sau premierele, în (aproape) toate combinaţiile de distribuţie posibile, într-un şir de emoţii şi de întâlniri noi şi totuşi familiare. Am sentimentul unui început perpetuu, rolul Părintelui Lorenzo fiindu-mi în acelaşi timp provocare şi statornică certitudine, un gust al lucrului încheiat dar într-o veşnică transformare. Mereu ofertant, nu atât prin partitura actoricească cât mai ales prin cea muzicală. De parcă, dincolo de emisia sunetului ar mai fi ceva, de necuprins şi de căutare, care de la un spectacol la altul poate lua forme diferite, asemeni lichidului plimbat prin mai multe recipiente. Împlinirea e repede lăsată în urmă de nevoia şi curiozitatea de a vedea ce e după, ce e mai încolo, ce va deveni, ce forme va lua… îmi alunecă gândul spre Dorina Crişan („măritată”) Rusu, care, draga de ea, se încăpăţâna, mai abitir ca mine, în modelarea aluatului nedospit al vocii mele. Acum cred ca ar zâmbi şăgalnic, ştiind ea, doar ea pe vremea aceea, de ce încrâncenarea ei avea un rost…
I-aş spune împlinire senzaţiei care mă încearcă dar, cum n-am încă sentimentul finitului, nu-mi pot da acest răgaz al satisfacţiei. Doar al mulţumirii, şi de asta sunt foarte sigur, că a meritat. A meritat, chiar şi răbdarea stoică a celor de acasă, de la cea profund interogativă a animalelor neglijate în tabieturile lor tandre, la cea vindicativo-încurajatoare a Laurei, resemnat-exasperată de vocalizele mele matinale. Oricum fără a fi ancorat în aceste sinapse nu aş fi reuşit să-mi parcurg tihnit partitura frământărilor mele. Şi, la fel de sigur, fără plasa de circ întinsă sub mine de colegii, mai încrezători uneori decât cel care se arunca în gol, spre un La bemol al curajului. Sau al inconştienţei asumate.