la cald...

Când e despre lucruri serioase, e cu răspundere. Când e despre răspundere, e cu asumare. Când e cu asumare... începe sa fie incomod. PROBLEMELE încep. Începe și reticența să scoată capul, și spaima de a greși; și îndoielile încep să colcăie, și se activează și reflexul de apărare: da' de ce să fiu eu ăla expus sau aia expusă, într-o societate în care tot omul serios își asigură maximă acoperire și livrează pe principiul minimei rezistențe!?... ”Da' ce – io-s mai fraier!? Mă vedeti că stau în picioare și-s prost îmbrăcat? Am ciungă-n păr?!”. Etcaetera. Deci. Când e despre lucruri serioase, omul modern recurge brusc la un umor inepuizabil și dezvoltă o tactică imbatabilă de eschivă. Ne ferim de confruntare și ne ferim de lupta în câmp deschis. O facem prin rafinarea consecventă a procedeului de tip ”cap în nisip” și a tehnicilor de anularea adversarului prin învăluire. Îl amețim, îl păcălim, îl împachetăm și-l combinăm - aproape ca-l mesmerizăm! – doar, doar să nu fie cazul de vreo privire ochi în ochi. Ori de vreo punere fermă și onestă a adevărului pe tapet. Arta dezertării, așa aș numi treaba asta. Metaforic, desigur. Când e despre lucruri serioase, e despre 'viața-i greu!' și, imediat, totul virează spre preocuparea pentru pasatul pisicii: cum pasăm pisica. Și, mai ales, CUI pasăm pisica. Iar singura perseverență devine aceea de a ne… spăla pe mâini. Ceea ce nu este rău în sine, fiindcă spălatul pe mâini ne ferește, nu-i așa, de germeni. De micro-organisme… E igienic. Cu efect anti-bacterian. Perfect! Dar un lucru s-ar cuveni să ne-ntrebăm, totuși. Anume: dacă tot ne spălăm atât de des pe mânuțe, în mod preventiv, n-ar fi normal ca, măcar uneori, să avem și DUPĂ CE s-o facem?! Adică n-ar trebui să ne mai și murdărim, înainte? Flerul (și logica) spun că da. Că ar trebui să cam începem a ne folosi mâinile de-adevăratelea; asumat și temeinic. Și fără teama că ne rupem vreo unghiuță sau… că ne zgâriem în cine știe ce ghimpe rătăcit. În mod evident, grădina ESTE plină de bălării, de ciulini, de spini și dăunatori. Asta – observăm cu toții. Dar ce variantă rămâne?! Să ne uităm la ea cum năpădesc buruienile și să sperăm că o s-o curețe... cine? Următorul grădinar? Veciniil?! Vreo firmă de cosmetizare vegetală? Nu. Grădina o curăță și o cultivă cel care locuiește în ea, câtă vreme locuiește în ea. Nu altcineva. Și nu poimâine, nu peste o lună - nu, ci AZI. Acum. Își pune frumos mănușile de grădinărit (dacă se teme cumva de mărăcini ori de insecte) și trece la treabă. Iar dacă n-are, își pune mănușile de catifea. Sau de menaj. Sau de box; după caz. Și trece la treabă! Când e despre lucruri serioase, e despre semeni. Și când e despre semeni, întotdeauna e despre datorie. Iar datoria nu se învață, nu se poate simula și nu se lasă păcălită – n-o poți ”trișa”. Datoria. Datoria… se simte. Si se face. Atât. Simplu. NB. Ieri, după predarea mandatului, am constatat cu surprindere că e miercuri. Și dacă e miercuri, m-am dus frumos la sală, la antrenament. De aikido. Din nou. Pentru a exersa eschivele? Da. Care eschive? Asta E întrebarea!