Nu. Nu este un test. Nu e testarea introducerii pontajului în teatre (filarmonici, opere sau alte instituții muzicale), ca noutate absolută, în februarie 2026. Este despre realitatea din instituțiile publice de cultură (muzee, șantiere arheologice,
biblioteci, din centrele culturale, creația literară, artistică sau din media
publică/privată). Este un pro-test. Fiind în al 36-lea an (cei petrecuți
în spatele cortinei – de fier – nu se pun) în care, pentru directori sau
salariați, cunoscători sau nu, realitatea este una și aceeasi. Neschimbată.
Salariatul din instituția publică de cultură primește lunar salariul și dovada
acestuia, fluturașul. Acestea au un element comun. Baza de calcul. Suma celor 8
ore pe zi, 40 de ore pe săptămână, în perioada lucrătoare a acesteia (luni –
vineri). Totul se cumulează (pe zile sau pe ore) și se traduce în două cifre
finale: salariul brut (impozabil) și cel net (plătit la casierie sau, mai
recent, virat pe card). Ne uităm sau nu, analizăm ori ba, descifrăm sau nu cele
înscrise pe fluturaș (în niște abreviații care par a fi în greaca veche, în
funcție de programator), realitatea este că plata se face pe baza pontajului
aprobat de conducerea instituției, uniformizat (un fel de Patul lui Procust).
Pentru ca pe data de 15 a lunii salariul să fie pus în plată, pontajele (prin
card, condică sau jurnal de repetiție/spectacol) translatează prin cosmetizare
prezența sau absența. Pentru fiecare salariat. Independent de prezența fizică în
”fabrica de cultură”, de studiul individual, ori antrenamentul colectiv, sau de
munca prestată peste cele 40 de ore pe săptămână, în zile de lucru sau de
repaos. Plusul se taie, minusul se completează. Din pix ori din tastatură.
Această fardare-îmbălsămare este
una din caracteristicile raportului juridic de muncă. Consecința este suprimarea caracterului vocațional al meseriilor noastre. Este renunțarea la toate orele din
zi și din noapte în care ne pregătim pentru ”serviciul” de pe scenă, independent
și indiferent de starea vremii, de evenimentele faste sau nefaste din viața
privată, de provocările sau traumele pe care le traversează societatea, de
culoarea zilei din calendar (obișnuită sau scrisă cu roșu de sărbătoare). Este
transformarea noastră prin (și de către) sistemul guvernat de codul
administrativ și de cel al muncii. Este acela de a fi, de decenii, lucrători
înregimentați în regula de 8 ore muncă, 8 ore odihnă și 8 ore deconectare.
Trecerea de la unitatea de măsură ”timp de lucru” la cea a ”livrabilului”,
constând în ”număr de servicii” (cuantificabile în/pentru fiecare/oricare din
meseriile vocaționale și cele de suport) este o veche năzuință a celor din
sector. Au existat încercări. Una este chiar proaspătă. Suntem angajați, din
nou, în lupta cu o propunere de ieșire din fals și minciună. Cu cea mai recentă
încercare de autoreglementare a domeniului. Pontarea cu 8 ore pe zi (de luni
până vineri inclusiv) a devenit o practică atât de obișnuită, încât nici măcar
cei care semnează pontajele procustiene nu își mai dau seama că, în fapt, pentru
a asigura plata salariilor la termen, expun salariatul la riscul constatării
caracterului necuvenit al respectivei plăți (și sanctiunii corelative:
restituirea sumelor încasate). Nu, nu pentru că acele pontaje ar fi scrise în
latina cultă sau în chineza veche. Pur și simplu din rutină. Zona de confort! Merge și așa! Și
– ca fapt divers – și compensarea din fonduri publice a activității ecleziastice
se face conform aceleiași reguli. Ca de altfel și plata salariului pentru munca
de jurnalist. Nu de alta, dar cealaltă modalitate de ”pontare”, cea a prestării
în regim de 12/24, nu este aplicabilă (din rațiuni pe care nu cred că trebuie să
le dezvolt), nici în aceste domenii. Legislația muncii a instituit, la unison,
pe întregul mapamond doar aceste abordări: 8+8+8 sau 12/24.
Protestez deci, căci la finalul mandatului de ministru mă întorc și eu
la calapod. As vrea, prin urmare, să fie respectată specificitatea muncii
artistice! Să nu mai fie cântărită cu instrumente măsluite (de voie sau de
nevoie)! Aș dori să ne putem pregăti pentru fiecare repetiție sau reprezentație,
oriunde acest lucru este cu putință, individual sau în colectivitatea echipei de
creație și de suport! Sper să putem fi măsurați prin ceea ce facem. Prin ceea ce
rezultă din numărul de servicii de pe scenă (de ritualuri laice în serviciul
Thaliei, al celor 9 muze sau al lui Apollo), și nu prin dubla evidență
birocratică impusă prin legi de sistem total neadecvate sectoarelor cultural
creative!
